Maruntisuri

Dupa o saptamana foarte intensa si o zi de odihna, de ieri am zis ca ar fi cazul sa mai ma ocup un pic de lucrurile "mari", cele pe care le consider eu importante, pentru care mi-am asumat riscul demisiei in primavara.

Am reusit sa rezolv destul de multe si astazi pe la 4 eram o persoana foarte satisfacuta. Asa sa am zis sa ma ocup un pic si de maruntisurile lasate de-o parte. Rezultatul: de la 4 la 6.30 am vorbit non-stop la telefon, uneori scriind in paralel pe YM pe PC si in email pe laptop... Intr-un final glorios am reusit sa ma cert cu taica-miu, si chiar imi pare rau, desi el era cel nervos.

Am mancat niste chiftele de la supermarket pentru ca asta aveam prin casa si nu mai rezistam sa astept pana as fi comandat altceva, apoi am inchis soneria la telefoane si am dormit o ora.

De la 9 pana pe la 11.30 am mai vorbit de inca 7 (SAPTE) ori la telefon.

Ma seaca vecinii scandalagii, ma seaca faptul ca nu a venit menajera si e mizerie, imi pare rau ca l-am enervat pe taica-miu. Dar cel mai rau ma seaca faptul ca in continuare ma ingroapa maruntisurile enervante de care n-am chef, si care “trebuie”. Nu reusesc sub nici o forma sa ma eliberez de ele. Singura idee ce imi vine, si care e destul de indepartata, e pur si simplu sa plec din tara, ca sa scap de nenumaratii escroci, chiulai, atarnatori, tzepari, oameni care fac treaba pe jumatate, prost, tarziu, lent, trebuie tras de ei, etc.

Cred ca mai bine de jumatate din timp mi-l petrec facand ceea ce ar fi trebuit sa faca altii, nu moka ci pe bani, reparand, carpind, rezistand la vaicareli telenovelistice interesate (vezi clipul din final), rabdand trancaneli semiarticulate, rabdand mitocanii si isterii, sau ducand munca de convingere ca am dreptate sa pretind sa nu fiu furat. (desigur, cu calm si politicos, ca nu cumva sa nu se simta jignit escrocul/cersetorul/impostorul in cauza, deoarece in Romanica a fi escroc/cersetor/impostor e absolut normal, iar eu sunt snobul cu pretentii absurde de la sarmanul om ce "traieste si el cum poate")

Aveam o oarecare speranta ca odata iesit din stressul de la birou nu o sa mai vad Romanica atat de negru. Deocamdata insa nu prea mi-am schimbat opinia. In fine, mai am niste chestii de ajustat in viata mea, poate dupa aceea. Sau poate pur si simplu am dreptate si pentru o persoana cu niste minime repere (ca prea riguros nu sunt nici eu), viermuiala asta meschina nu poate fi asimilata fara consum nervos.

Deocamdata singura idee pe care o vad in continuare drept cert “buna” este sa investesc in mine in continuare. Sper ca “investitiile” acestea sa se lege in ceva frumos.

Si pentru ca tot a fost ziua nationala a Frantei: Da bai, asa e, aveti dreptate! In plus la voi e tare misto. :P

Marturisire (Restoring Life II)

Stiu piesa aceasta din 1990. Pe atunci o alaturam unui clip creat in propria mea minte, ceva cu mine mergand pe holul intunecat al unui tren de noapte spre o domnisoara cocotata pe geamul deschis, cu pletele fluturand si cu o anume privire. Desigur, nu era intamplator, ci era stilizarea unei amintiri reale.

Cand am vazut prima data clipul nu am fost surprins, ci mai curand mahnit. Gasisem o autoconfirmare a ceea ce poate toti adolescentii "roackeri" cred: "I'm a freak".

Acum ma simt foarte bine ca mi-am adus aminte povestea, astazi, in seara aceasta.





P.S. : Atunci si acum, este cel mai bun solo de chitara pe care l-am auzit vreodata.

Vremea Sanzienelor

Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.

Andrei Plesu in Dilema Veche

Pentru clipul de mai jos va trebui sa mergeti pe Youtube, dar merita!

a delusion of silence

Am schimbat titlul blogului. Ma batea mai de multicel gandul sa fac lucrul acesta, atunci cand mi-am creat cont pe blogspot am facut-o din curiozitate, de unde si titlul, ce era unul de test, "Blog, adica jurnal".

Mi-am adus aminte ca pe Yahoo360, unde m-am jucat prima data de-a bloggerul, foloseam acest motto, "a delusion of silence". Este finalul acestei piese:



Pur si simplu imi place mult expresia.

Joia Mare

32. Şi au venit la un loc al cărui nume este Ghetsimani, şi acolo a zis către ucenicii Săi: Şedeţi aici până ce Mă voi ruga.
33. Şi a luat cu El pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi a început a Se tulbura şi a Se mâhni.
34. Şi le-a zis lor: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneţi aici şi privegheaţi.
35. Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi Se ruga, ca, de este cu putinţă, să treacă de la El ceasul (acesta).
36. Şi zicea: Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu.
(Sfanta Evanghelie dupa Marcu)

Restoring life

Acum vreo doua saptamani m-am chinuit jumatate de zi sa imi aduc aminte numele unei persoane de care ma leaga amintiri consistente, intinse pe parcursul a catorva ani. In cele din urma am reusit, trezindu-ma brusc si triumfator din somn pe la 4 dimineata.

Duminica trecuta am avut nevoie de cateva zeci de secunde pentru a recunoaste clipul acesta:



Am fost destul de tulburat cand in cele din urma l-am recunoscut, nu de alta dar la vremea sa am ascultat piesa asta de sute de ori. Ba chiar mi-am dat leafa pe doua zile pentru a cumpara caseta originala, cu texte si poze.

Nu e bine ceea ce (inca) se intampla. Astea sunt parti din viata mea, din personalitatea mea asa cum o fi ea, cu bune si rele. Nu articolul 201 din Codul Fiscal, pe care cred ca pot sa il recit pe dinafara si dupa juma de sticla de vodka in Club Control (:P), nici amenintarile isterice ale unor fosti securisti transformati in banditi de partid si de stat, nici scaietii si ciulinii.

Dar e bine ca incep sa imi aduc aminte. E bine ca incep sa imi aduc aminte cum sunt si incep chiar sa fiu. Si la naiba, chiar o sa fiu!

Poate sa vina si Marele Guvernator al Coloniilor Estice Recuperate de la Rusi in persoana sa imi aduca omagii. Pe Indian l-a apucat amokul si nu mai vrea sa dea la sapa. Vrea sa se suie inapoi in bananierul de unde a coborat si sa arunce cu bobite in palaria Guvernatorului.

In ce secol traim?

Un raspuns la: http://www.parvan.ro/?p=1408&cpage=1#comment-106739

Eu as sugera "secolul speculatiilor". De la WW2 incoace realitatea trista este ca stiinta si civilizatia au progresat foarte putin sau deloc. Am vazut odata un Almanah Scanteia din 1970 unde se faceau niste predictii: pana in 1980 previziuni meteo corecte, pana in 1985 primul zbor pe Marte, pana in 2000 prima statie permanenta pe Luna, etc.

Nici in domeniul stiintelor sociale nu s-a progresat mai deloc. Teoria monetarista s-a dovedit un mare esec, tot la Keynes si Hayek am ramas. De cultura sa nu mai vorbim...

In lumea dezvoltata, cea ce da "moda", mai toti par a fi obsedati de speculatii: marketing agresiv, PR, imagine, speculatii financiare, instrumente derivative, consultanta, assurance, legal, procesomanie, cretinatati despre mediu si apocalipse oficiale, in general datul cu parerea si vopsitul gardului. Activitati cu valoare adaugata mica sau chiar nula, cum ar fi spus tata Marx. O societate ce si-a epuizat resursele de dezvoltare, iar acum incearca sa isi conserve prosperitatea pentru cat mai mult timp, si sa intarzie schimbarea unor axe majore. O societate despiritualizata in care neuronii sunt pisati de obsesia permanenta a acumularii unor simboluri stupide de reusita sociala. Precum pietricelele colorate la triburile primitive sau surprizele Turbo in adolescenta noastra.


Dar o societate in care se poate trai inca foarte misto, daca reusesti sa nu intri in dansul insatisfactiei permanente cauzata de goana dupa pietricele. Libertate, prosperitate, toleranta, siguranta, conectivitate, servicii sociale mai bune decat ever in istoria omenirii. Sa ne bucuram de ele acum cat mai putem. Dupa noi, potopul. Oricum o sa vina, orice am face.

2009. A Treia Cale. 2010. Ganduri.

Dupa ceva timp, pot spune ca 2009 a fost un an mai prost decat precedentul. Ultimul an despre care am gandit asa a fost 2003.

N-am trecut prin momente dramatice precum altii pe care ii cunosc. Unii au inceput deja sa isi revina, ceea ce ma face sa ma gandesc uneori daca n-ar fi fost mai bine sa mi se fi intamplat si mie asa. Doar ca viata mea s-a saracit treptat. Am continuat pe acelasi drum ce mi-a adus satisfactii incepand de prin 2004, dar a inceput sa se infunde de prin 2007. Acum imi este foarte clar de ce si ce trebuia sa fac atunci...dar n-am facut.

Daca 2008 tot a mai adus niste lucruri bune, deloc neglijabile, in 2009 fie am batut pasul pe loc fie am dat inapoi, deranjant de mult in unele aspecte.


Pe la inceputul anilor 90 am trecut si eu prin perioada adolescentei dramatizante, ca orice om viu. In perioada aceea inventasem o filozofie personala, cu accentele specifice varstei. Ziceam eu atunci ca in viata exista trei cai:

Prima, in care individul ajunge la un echilibru emotional ce ii permite sa aiba in cea mai mare parte a timpului o stare de multumire, presarata cu unele momente de fericire si altele de provocare, pe care le poate infrunta cu ajutorul sigurantei acumulate in timp. Fara tensiuni ce macina in interior, fara depresii, fara goluri existentiale majore.

A doua, in viziunea dramatica specifica varstei respective, era neantul, moartea, nimicul, sinuciderea. Preferabila celei de-a treia, pentru ca e vorba totusi de un act de vointa, de o infrangere "demna".

Calea a treia, cea care ma ingrozea atunci, si pe care aveam senzatia ca o vad la multi in jurul meu, sau poate chiar o vedeam, era cea a anularii spritulul fiintei umane, a animalizarii.

Cafea, spalat pe dinti, mancat, serviciu, rutina, sandwichul de la pachet, telefon acasa, rutina, mers acasa, piata, mancat, televizor, dus, somn. Si de la capat.

La momentul respectiv mi se parea ceva mai rau decat moartea. Si evident credeam ca atunci, repede, in anii aceia se decide totul. Daca voi merge pe "prima cale" sau ma voi infunda in cea de-a treia. Caz in care era mai bine sa pun stop inainte de a nu mai simti nimic. Inainte de Life-in-Death.

Realitatea a fost mult mai putin spectaculoasa si dramatica decat imaginatia mea infierbantata de atunci. Timp de vreo 15 ani am descoperit si m-am descoperit. Am descoperit grotele in care traisem, eu si multi altii, multe si stramte. Mi-am descoperit calitati despre care mi-era teama sa ma gandesc ca le am, am constientizat defecte pe care le ascundeam in spatele sabloanelor turnate de-a gata pentru a justifica inactiunea.

In general am descoperit incetul cu incetul ca mult din frumosul la care mi-era teama sa sper exista in forme cat se poate de concrete, si ca multe din "adevarurile" indopate pe post de scut impotriva lumii nemiloase nu sunt decat frici presupus utile pentru a ascunde neputinta, in fapt mediocritati nenecesare.

Mi-am adus aminte in dimineata aceasta de cea "de-a treia cale". Pentru ca in ultimul an viata mea a inceput sa o ia in acea directie. Uitandu-ma in jurul meu realizez ca mult din frumosul acela descoperit tarziu, dar totusi descoperit, nu prea e definitiv, nu prea l-am asimilat cu adevarat. Nu stiu daca a devenit cu adevarat parte din fiinta mea sau a fost doar asa, un salt din mlastina, inainte de a ma infunda din nou.

In ultimul timp am facut putine lucruri care sa ma satisfaca pe mine cu adevarat, individ modern egoist ce se presupune ca sunt. In schimb am adus multumire altora, uneori voluntar si cu iubire, alteori mai putin... Am pus vreo doua caramizi la drumul spre rai.

Toti acestia sunt personaje din "a treia cale". Am realizat asta vorbind zilele trecute cu taica-miu, de departe cel mai convins teoretician al acestui mod de viata. Ceea ce pe mine ma ingrozea in adolescenta pentru ei toti reprezinta o perspectiva multumitoare. Eu, nelinistea mea, sunt asa, ca un condiment, daca nu cumva ca un premiu. Partea boema, inalta, a vietilor lor. La care ei tin, tin cu adevarat, cu sinceritate, pentru a isi nega propria mediocritate. Da, stiu, sunt rau.

Unii nu vor, altii nu pot, altii sunt pur si simplu multumiti, si-au epuizat deja parcela de progres ca fiinte umane. Iar eu ma simt un pic captiv.

Teoretic, anul ce urmeaza ar trebui sa fie un an al marilor alegeri pentru mine. Totul pare copt pentru asa ceva.

Stiti de ce imi este teama?

Nu ca voi alege gresit. Nu ca voi ceda alegerilor facute de altii pentru mine, sunt suficient de capos. Ci ca voi amana. Impotriva tuturor argumentelor rationale, agatandu-ma de pretexte, evadand, asa cum fac din ce in ce mai des in ultimul timp (si aici am avut recent surpriza revenirii unor reactii pe care le credeam parte din trecut).

Energie nu prea mai am. De unde naiba, am consumat o caruta in cei 15 ani dinainte, credeam ca s-a terminat cu provocarile majore! Am in schimb mult mai multa experienta si o pernuta zdravana de siguranta, probabil chiar supradimensionata.

Am FMI-ul meu. Trebuie doar sa il folosesc pentru a iesi din "criza", nu pentru a o lungi.

De fapt aici vroiam sa ajung. Gandindu-ma la toate acestea mi-am dat seama ca istoria aceasta a mea seamana grozav cu istoria recenta a comunitatii in care exist, a Romaniei. Cu agitatia radicala a primei jumatati a anilor 90, cu mizeria boema a celei de-a doua jumatati, cu constructia de la inceputul anilor 2000, finalmente evadarea, sau poate doar briza de aer curat din a doua jumatate, si acum cu revenirea griului binecunoscut si ezitarile intre curaj si resemnare. Se pare ca sunt un "personaj reprezentativ".

Sper sa nu fiu pana la capat. Mda.

Un fior rece pe sira spinarii

Nu mă identific cu un procent majoritar de purtători de carte de identitate în trei culori. Un alt motiv este acela al copiilor, pe care vreau să-i am. Dar nu vreau să audă de “becali”, nu vreau să asculte “salam”, ci doar să ştie că salamul e un aliment. Alt motiv : MIZERIA FIZICĂ şi MIZERIA UMANĂ din această ţară, care a ajuns să se manifeste, în opinia mea, în forme inimaginabile.Privitor la plecare: mă ameninţ singur de mult timp, am avut şi o încercare “eşuată” acum 6-7 ani în Germania… care nu m-a făcut decât să-mi doresc şi mai mult să plec, dar legal şi asta din respect pentru ei. (…)M-AM SĂTURAT DE ŞMECHERI ŞI ŞMECHERII! (...) . Deci, ca să nu fiu mistic : Canada via Germania, sper. Am încă dilema : un stat cu un sistem social mai scăzut, dar cu o deschidere mai mare către emigranţi, ori un stat cu un sistem social mai robust, dar cu o toleranţă mai mică la emigranţi ? – având în vedere că nu trăim de mai multe ori, e greu să alegi în opinia mea.

Sunt cuvinte scrise acum 8 zile de un tip de 33 de ani, necasatorit, fara copii, director intr-o corporatie privata.

Nu, nu sunt eu.

Spre deosebire de mine, renuntase la fumat si isi cumparase o bicicleta.

La 6 zile de la acele cuvinte, s-a trezit de dimineata, s-a suit in masina, a pornit-o, a facut infarct si a murit. Se numea Alex Miristea si era cu o luna mai mic decat mine.

Dumnezeu sa-l odihneasca!

Concediu (II)

Revin, asa cum am promis.

Au trecut si cele 5 zile la munte. A fost o iesire absolut reusita, in care totul a mers asa cum mi-am dorit. Lucru care mi se intampla cu o frecventa rezonabila, ca sa ma laud un pic. :P

Busteniul s-a transformat si el in ultimii ani, mizeria s-a restrans spre anumite zone periferice, dar au ramas si suficiente repere ale vremurilor mai vechi pentru a intretine nostalgia vacantelor cu parintii sau ale escapadelor din liceu si facultate. Sunt suficiente hoteluri si pensiuni rezonabile, desi nu pot sa nu observ cat de vaga este clasificarea "3 stele". Pentru ca nu am gasit locuri acolo unde doream eu m-am reprofilat rapid. Hotelul unde am stat oferea un pret foarte bun pentru 3 stele, o camera uriasa, o locatie buna, insa destule alte elemente basic, la limita clasificarii. Se putea si mai bine, o lectie de retinut este ca internetul nu e o sursa foarte exacta de informatii pentru turism in Romania.

Era lume foarte putina in statiune. O explicatie ar fi ca a inceput scoala, insa chiar si asa, daca gradul de ocupare scade atat de brutal imediat ce se depaseste sezonul cu o saptamana este trist pentru cei ce au investit acolo. Am mancat la traditionalele Caraiman si Silva: mancare excelenta la primul, ok la al doilea, ce are insa avantajul privelistii. Servire rezonabila, preturi ridicole daca fac comparatie cu ce sunt obisnuit sa platesc afara: cu 25 de euro inclusiv spaga am mancat 2 persoane de ne-am spart, trei feluri plus bautura. Spre comparatie o masa ok dar fara excese intr-o locatie celebra din Europa m-a costat acum cateva luni 70 de euro.

Timpul a fost perfect asa ca am mers acolo unde dorisem: la Urlatoarea, in Brasov si la Babele, cu telecabina. Mi s-a confirmat cu tristete ca nu mai rezist deloc la urcusuri, trebuie neaparat sa mai lucrez la conditia fizica pentru ca a ajuns la un nivel care ma deranjeaza. Cum as putea face asta cu minunatul meu job din Otopeni nu stiu, dar ma preocupa.

In plus leneveala din belsug si alte chestii placute tot din belsug. :P

Singurele aventuri le-am avut cu drumul. Calitatea serviciilor CFR a scazut mult in ultimele luni. Intarzieri, balbaieli, vagoane mizerabile. Nu intotdeauna ce-i drept, insa pe viitor ma voi gandi cu mai multa atentie inainte de a apela la tren.

Scriam in postul precedent ca mi-as dori ca dupa aceasta saptamana sa imi treaca starea permanenta de enervare. Asa s-a intamplat, desi chiar in seara in care m-am intors am tras un scandal la telefon cu taica-miu. Dar despre asta altadata, pentru ca are legatura cu ceva despre care vreau sa mai scriu, decizii, tampitizare (a mea, nu a altcuiva!), etc.

Imi pare bine ca mai am o saptamana la dispozitie. Chiar aveam nevoie de ea pentru a mai scadea din presiunea nenumaratelor maruntisuri stranse in timp si pentru a gandi. Lucid si pe indelete.

Concediu (I)

Se implineste o saptamana de cand sunt in concediu. Este cel mai lung concediu pe care l-am avut vreodata in cei aproape 11 ani de cand lucrez: trei saptamani consecutive.

Ar trebui sa fie si cel mai linistit. Pentru ca de data aceasta nu mi-am propus decat sa imi reglez bioritmul pe care in ultimele luni nu il mai puteam controla deloc, si sa rezolv cateva maruntisuri, din randul celor pe care oamenii ce nu lucreaza intr-un depozit aflat la 1,5 Km de primul semn de civilizatie si la 1 - 2 ore de centrul orasului le rezolva dupa orele de serviciu.

In aceasta prima saptamana partea cea mai reusita a fost aceea in care mi-am propus sa nu fac nimic. Dar absolut nimic. A inceput greoi, cu insomnii noaptea si somn bezmetic ziua, dar in cele din urma miercuri pe la pranz, dupa 5 zile de nefacut nimic, am constatat cu incantare ca...ma simteam normal! Nu mai aveam capul mare, nu imi mai era somn permanent, chiar eram bine dispus. Acum vreo 3 ani imi era suficient un somn bun vineri seara si inca unul sambata dupa-amiaza si deja aveam chef de pierdut noaptea. Undeva cam in ultimul an am inceput sa am nevoie de toata sambata pentru a ma reface iar cam de prin iulie am inceput sa am nevoie de tot weekendul. Ba chiar in ultimele saptamani am mai inclus o zi pe la jumatatea saptamanii in care dormeam cat aveam nevoie si stateam apoi mai tarziu la birou.

De miercuri incoace pot spune macar ca am inceput sa ma trezesc relativ odihnit, chiar daca orele de somn tot aiuristice au ramas. Dovada ca acum la 5.30 dimineata scriu pe net. M-am culcat pe la vreo 3...pentru vreo ora si jumatate.



Insa odata ce am inceput sa fac si altceva decat somn/mancat/tv/calculator au revenit si nervii, de care abia ce scapasem incepand de vineri seara... Orice maruntis consuma enorm de mult timp si nu gasesc o explicatie atotcuprinzatoare.

Pe de-o parte in mod cert ma misc eu greu - lenes am fost de cand ma stiu si in plus in starea pe care am descris-o mai inainte am devenit si mai lent. Apoi in Romanica mult-iubita orice prostie devine o chestie complexa si incalcita in care te izbesti de cele mai traznite obstacole la fiecare pas. Romanii au un adevarat cult al ASTEPTATULUI. Daca l-au pierdut pe Ceausescu si cozile lui au inventat traficul. La noi o asteptare lunga da un grad in plus de gravitate acelui lucru pentru care astepti: e clar ca e ceva serios! Lucrurile serioase implica asteptare! Iar lucrurile valoroase implica gramada: acolo unde este gramada mai mare e clar ca e ceva valoros, pe care daca il ai vei fi invidat de prostime, adica vei primi suprema recunoastere a valorii individuale!

In fine, maruntisurile acestea sunt al naibii de multe. Atat de multe incat le uit, de am inceput sa imi fac agende atat scrise cat si electronice. Mai ales ca, intr-o alta buna traditie balcanica, pentru a face ceva trebuie sa incerci de 3-4-100 de ori. Asa ca daca nu notezi ai toate sansele sa uiti dupa incercarea 37, cand practic nici nu te-ai incalzit bine.

In aceste conditii, o conferinta de 2 ore miercuri dimineata la sediul KPMG din Baneasa mi-a consumat de fapt 6 ore, incluzand 45 de minute pentru a ma smulge din pat sau o ora pentru a ma intoarce de acolo... Iar joi am intarziat la programarea de la Medsana pentru ca a trebuit sa scot un pisoi de sub capota masinii (!?!), iar ca urmare am asteptat... Am stat in cabinetul medicului cam 5 minute pentru a citi niste analize pe care le facusem in urma cu mai mult de o luna (14.08). Timp total consumat cu chestia asta plus masa de pranz la o terasa: 4 ore! Iar in aceeasi seara am bajbait vreo 15 minute prin maretul santier al Podului Basarab ca sa dibuiesc cum se poate trece de la statia de metrou Grozavesti spre Regie...Cool, I love my country!

Desigur, pe langa cultul asteptatului si al incercarilor repetate sa nu uitam cainii, pisicutzele, cersetorii, cocalarii, soferii smecheri si alti comunitari din Atlasul de Mitocanie Urbana, plus peisajul mirific cu cacati, praf, traditionalele picamere si sirenele cu arome variate alte salvarilor.

Iar in insiruirea maruntisurilor mancatoare de timp sa nu uit telefoanele, la care nu reusesc sa vorbesc mai putin de 1-2 ore pe zi orice le-as face. Uneori ajung la 4 ore/zi. Daca stau sa ma gandesc cred ca acum ai mei stiu mai multe detalii despre ce fac zilnic decat atunci cand stateam cu ei in casa... Insa daca nu sun o zi e alarma.

Insa probabil ceea ce mi-a sabotat cel mai mult planul meu de revenire la o stare mai contemplativa a fost un trojan dat naibii cu care m-am luptat incepand cam tot de miercuri, pana vineri cand am consumat cam 5 ore incercand sa-i dau de cap. N-am reusit. PC-ul meu e 90% condamnat la reinstalare de Windows. L-am tras pe dreapta, oricum infectia avanseaza ca o metastaza: Office si YM sunt deja moarte, netul inca mai merge. Cu ocazia aceasta am pierdut si o parte a listutei cu maruntisuri "de rezolvat". :)) Acum scriu de pe cel vechi, noroc ca era la indemana.

Una peste alta, desi daca recapitulez rational n-am de ce sa fiu suparat pe mine insumi, dupa o saptamana de concediu am iesit din starea permanenta de nesomn dar nu si din aceea aproape permanenta de nervi. De aceea am si denumit postul Concediu (I). Sper ca peste o saptamana, dupa cateva zile la munte, sa pot scrie un Concediu (II) in care sa raportez cu mandrie ca am scapat si de nervi. Iar eventual in cea de-a treia saptamana chiar sa si rezolv cate ceva din lista aceea lunga de maruntisuri...

Sila sau ... maturitate?

In fiecare zi, ritualic, parcurg mai mult sau mai putin in diagonala sursele de informatie cu care m-am obisnuit: Hotnews, Reuters, blogurile pe care le puteti vedea la mine in blogroll, vreo 2-3 forumuri pe care le frecventez. Uneori scriu si cate un comentariu in graba.

Mai pe toate se scrie despre politica. 90% sunt profund subiective, autorii, indiferent ca sunt amatori sau profesionisti, au "bunii" si "raii" lor, intotdeauna aceiasi, indiferent de ce ispravi au mai facut respectivii. Desigur, cu exceptia celor pentru care toti sunt rai, totul este de 2 lei, trist si fara speranta, dar totusi insista sa ne repete la nesfarsit acest lucru.

De fiecare data imi vin idei pentru a scrie si eu ceva, ceva ce eu cred ca ar fi deosebit, ar aduce o alta perspectiva, ar enerva, ar dezvalui biasurile respectivilor, etc, etc. Posturi, comentarii, articole.

Si tot de fiecare data, inainte de a ma apuca de scris, ma duc sa fumez o tigare. Noutatea este, ca de cateva saptamani/luni, in acele 5 minute realizez ca sunt pe cale de a pierde aiurea o ora din viata mea. Iar cand ma intorc dau "close all tabs" si nu mai scriu nimic.

Sincer, nu stiu care este raspunsul corect la intrebarea retorica de mai sus.

We feel like a one-armed man hanging over the edge

Tot eu am scris, dar acolo.

La colţu’ străzii

Misteriosul forum de care va povesteam la relansarea blogului iese pe www aici:

La Coltu' Strazii

Postez si eu pe acolo intr-un stil mai usuratic pentru a compensa intr-un fel diferenta de clasa fata de niste oameni care chiar stiu cum si ce sa scrie, si pe care sunt mandru sa ii numesc prietenii mei.

Va invit sa il cititi, merita!

Povestioara de Craciun

Am plecat ieri din Bucuresti la ai mei. Cu trenul. A durat fix o ora si 30 minute din momentul in care am iesit pe usa apartamentului pana am intrat in curte la Campina. Cu masina, cu ceva noroc, in aceeasi perioada de timp as fi fost aproape de a ma avanta cu curaj pe centura Ploiestiului.

Mi-am luat bilet la clasa 1 in accelerat, in speranta de a evita papornitze. In schimb am nimerit peste 3 americani vorbaretzi. Domnul si doamna Edwards, pensionari cu parul alb sunt directori servicii umanitare si totodata mormoni din Salt Lake City, aflati intr-o misiune de 18 luni in Romania. Cu ei era si fiica lor, studenta in NYC, venita sa petreaca vacanta cu parintii. Mergeau intr-o excursie-fulger de o zi, in care isi propusesera sa viziteze Pelesul, Poiana Brasov si Branul.

In pauzele dintre vizitele cersetorilor-colindatori care apareau la intervale de maxim 5 minute, uneori dupa numai 1, ne-am conversat despre subiecte incepand de la influenta franceza in Romania pana la oil sands din Canada, si numai vreo 3 minute despre religie, timp in care n-au facut nici o tentativa de convertire, asa cum poate s-ar gandi vreunii.
Oamenii fusesera sa curete satele afectate de inundatii din Siret. Pe cat de uimiti erau ei de casele fara fundatie si cu pereti de pamant, ce se "topisera" (expresia lor) la venirea apelor, la fel de uimit sunt eu de fiecare data cand intalnesc asemenea oameni ce isi lasa confortul lor de acasa, la o varsta la care ar trebui sa profite de ceea ce au agonisit o viata, pentru a merge la capatul pamantului ca sa daruiasca unor amarati, de multe ori neincrezatori si chiar in cautarea unor metode de a ii fraieri pe americanii cei bogati. Bine ca nu s-au prins cerseto-colindatorii ca aveau de-a face cu straini ca altfel cred ca ar fi trebui sa apelez la serviciile controlorului de tren pentru a ii scoate din compartiment...

A fost o conversatie care m-a binedispus. Se pare ca a avut acelasi efect si asupra lor. Am schimbat carti de vizita, ne-am urat Craciun fericit, ei si-au cerut scuze in numele poporului american pentru criza economica, eu mi-am cerut scuze pentru cersetorii agresivi, iar la final eu le-am spus ca tara asta are nevoie de oameni ca ei, care sa arate ca exista caritate adevarata, fara scopuri ascunse, iar ei mi-au spus ca dupa ce m-au cunoscut cred ca "it's still hope for this country", ceea ce evident a facut sa se umfle self-esteemul in mine. :D


Cand le-am spus povestea alor mei, ceea ce au retinut in primul rand a fost ca americanii tocmai aduceau un transport de scaune cu rotile pentru invalizi, si ar prinde bine unul si pentru bunica-mea si in perspectiva si pentru ei ca nu se stie.... Dincolo de detaliul ca imi pot permite sa cumpar unul sau chiar si 10 astfel de scaune daca e nevoie (dar ei nu vor din banii mei, ca eu trebuie sa ii strang pentru catastrofele viitoare) ideea de a cere ceva unor oameni pe care i-am cunoscut de o jumatate de ora este inaccesibila creierasului meu.


In rest, in Ajun am mai facut 2 ture de cumparatori, am mancat zdravan si am povestit mult. Astazi, din primele 17 ore ale zilei am dormit 12. Am inceput sa citesc "Arhipelagul Gulag", maica-mea ca de obicei a cumparat deja toate cartile la care eu doar ma gandesc.


Sa aveti un Craciun Fericit, alaturi de toti cei ce va sunt dragi!

Da, traiesc

Au trecut luni de zile de cand n-am mai scris nimic. De cand am venit din concediu, la sfarsitul lui august, si pana spre sfarsitul lui octombrie, mi-a fost imposibil deoarece iubita mea companie si-a propus sa imi testeze limitele rezistentei fizice si psihice. Si intr-o oarecare masura le-a aflat.

De cateva saptamani incoace imi recuperez treptat stilul de viata intrerupt brutal de acest "tunel" de cateva luni. La un moment dat o sa ajung si la blog. Am in plan sa dau copy-paste aici la niste posturi, zic eu interesante, de pe un forum unde obisnuiesc sa comentez cu alte cateva persoane, interesante si ele, zic eu din nou. Nu imi permit sa abuzez decat de propriile mele scriituri, despre care am asa un regret ca raman doar intr-un spatiu privat. Posteritatea trebuie sa afle de ele! :D

Probabil ca pentru unii o sa constituie o surpriza, atat prin tematica (politica, economie, etc) cat si cateodata prin diferentele destul de mari fata de ceea ce se scrie prin presa pe temele respective. Vedem ce o sa iasa, sper ca am trezit curiozitati. :P

Pentru inceput am actualizat lista de Bloguri. L-am scos pe domnul Morar, care din pacate s-a tonomatizat grav, si am adaugat multi altii. Unele nume vor surprinde cu siguranta, gen Nastase & Iliescu. Ca sa fie clar, nu mi-am schimbat parerea despre respectivele personaje: locul lor e la puscarie. Dar blogurile sunt interesante si par scrise chiar de ei, nu de staff. Merita citite, dupa parerea mea. Pe parcurs sper sa fie mai clar si ce-i cu ceilalti, desi lista probabil va ramane dinamica.

In zilele urmatoare sper ca blogul acesta sa devina mult mai viu decat este acum.

In ceea ce ma priveste, da, traiesc. :)

Lenea

Am ajuns acasa pe la 7. Aveam de facut cateva treburi marunte, care cumulat nu mi-ar fi luat mai mult de o ora. Am zis sa stau un pic in pat si sa citesc inainte de a ma apuca de ele. Acum e aproape 10 si n-am facut decat unul dintre acele lucruri.

In general de ceva vreme s-ar zice ca sunt extrem de lenes. Nici nu mai vorbesc de proiecte mari, cum ar fi sa mai aranjez ceva prin casa, dar nu sunt in stare sa fac nici macar lucrurile marunte. Intru in intarziere cu facturile desi am internet banking, dau consumul de apa in a 5-a zi a lunii desi dureaza 10 minute. Nu mai vorbesc despre diversele lucruri pe care ar trebui sa le cumpar.

Cand in urma cu cativa ani au inceput sa mi se intample si mie lucruri cu adevarat bune, trageam de momentele respective cat puteam de mult si anulam orice alta activitate ce m-ar fi putut disturba. Traiam cu permanenta senzatie fatalista ca s-ar putea sa fie singura/ultima data cand am parte de asa ceva, ca la un moment dat o catastrofa de proportii se va abate asupra vietii mele si odata trezit din vis voi ramane doar cu amintirile. Asa ca era important sa le gust cat se poate de mult.

Intre timp lucrurile bune s-au adunat, unele s-au si repetat, insa reactia mea a ramas aproape aceeasi. In plus am dezvoltat un talent incredibil pentru a reduce la nesfarsit timpul si efortul dedicat acelor activitati neinteresante dar necesare in viata. O alta caracteristica ce ma plaseaza intr-un punct opus fata de taica-miu, care are un talent incredibil de a complica orice chestie marunta si de a o transforma intr-un mare efort si chin (acum 5 minute am luat blestematul ala de consum de apa si ma gandeam ce-a fost in mintea lui cand in jurul apometrelor de la bucatarie a construit (cu greu!) un dulapior, cica pentru a le proteja, prin care a facut accesul la ele extrem de dificil si de...intunecos!).

S-ar zice ca sufar de lene dusa la extrem. Sau poate este doar constientizarea limitelor fizice si psihice? In continuare simt nevoia acuta de a ma refugia pentru ore intregi in lumea mea, fie ca e vorba de carti, muzica, jocuri sau alte realmuri imaginare. E cu siguranta o nevoie si nu un rasfat. Ma resimt daca nu o satisfac.

Una peste alta imi merge bine asa, deci probabil procedez corect. Am observat in timp ca persoanele inteligente si care ajung sa ma cunoasca bine ma lasa cu ale mele, fie ca e vorba de sefi, rude sau prieteni. Stiu ei ce stiu.

Poate tocmai aceasta "lene" si atentia acordata lumilor mele imaginare a facut ca pana acum acea catastrofa presimtita sa se amane mereu. Pana la urma cred ca e vorba de luciditate. Dusa la extrem.

Schimbare de domiciliu

Mai mult de nevoie decat de voie, am activat acest blog ce nu e tocmai nou. Yahoo360 isi traieste agonia. Stiu...e very unprofessional si asa a fost intotdeauna, dar eu insumi sunt un cvasiamator in materie de bloguri. Nici nu sunt foarte sigur cat au contat bugurile Y360 la tacerea mea din ultimul timp. Vom vedea in viitor cat de des voi scrie aici.

Pana una alta am completat cateva lucruri de bun simt la profil si traiesc cu gandul ca vreodata imi voi gasi timp sa transfer entryurile de acolo, pentru a nu fi pierdute definitiv.

Be right back!