O Apocalipsa in care cred

Nu ma sperie incalzirea globala. Nici gripa porcina, nici sfarsitul lumii din 2012, nici criza economica. Ma ingrijoreaza un pic lipsa de miscare, fumatul si viteza cu care Romania se indreapta spre un nou Ev Mediu.

Dar interviul acesta o sa ma faca sa visez urat la noapte, desi nu citesc prima data lucrurile acestea:

Ceea ce este insa cert este faptul ca pina si unii care s-au intors acasa, cu gindul de a ramine, s-au intors rapid in tarile in care se aflau din ratiuni care ar trebui sa ne puna pe ginduri. Este vorba nu numai de veniturile scazute din Romania, ci si de coruptie, functionarea administratiei si atmosfera generala din tara.

Am spus asta de prima data de cand am auzit enuntarea teoriei basesciene ca emigrantii vor reveni acasa din cauza crizei. Dimpotriva, pe termen mediu criza va accelera fuga din tara.

Dupa unii specialisti insa, revenirea fertilitatii la nivelul de inlocuire a generatiilor - 2,1 copii la o femeie - nu mai poate fi atinsa. Sa nu uitam ca tarile europene dezvoltate au avut si mai au inca o demografie relativ sanatoasa si datorita imigratiei. Numai ca studii recente, foarte pertinente, arata limitele pe care le poate avea imigratia si pericolele pe care aceasta le implica pentru tarile europene, inclusiv din perspectia conservarii identitatii culturale nationale. Viitorul demografic al Europei este sumbru, oricum am privi lucrurile.
[...]
Intr-adevar, dupa anii 2020-2030 vor aparea efectele economice negative ale scaderii natalitatii in prima parte a anilor 90 si mentinerea acesteia la valori scazute in anii urmatori. Generatiile nascute dupa 1989, considerabil mai reduse ca dimensiune, se vor afla atunci pe piata muncii si vor avea de intretinut economic o populatie virstnica, inactiva economic, imensa. Iata doua cifre: astazi la 100 de persoane adulte revin 24 de persoane in virsta de 65 ani si peste; in anul 2050 vor reveni 54 de persoane virstnice. Cu alte cuvinte, sarcina economica a populatiei adulte, compusa din generatiile mici nascute dupa 1989, va cunoaste mai mult decit o dublare.

Cam prin 2041 cica ar trebui sa ies eu la pensie, presupunand ca o sa traiesc atata. Naspa.

Redresarea situatiei demografice nu poate proveni decit din cresterea natalitatii. Iar aceasta crestere nu poate fi imaginata in afara unor programe si strategii care sa vina in sprijinul mamei, copilului, familiei tinere cu copii. Este de admis ca astfel de programe si strategii nu pot fi decit de natura stimulativa. Costurile ar fi enorme. In plus, nu avem nici o certitudine ca astfel de programe vor avea efectele scontate.
[...]
Evident, mijloacele economice reclamate de o astfel de politica sint foarte ridicate, iar situatia economica actuala nu constituie un context de adoptare a unor astfel de politici. Pe de alta partem este vorba de vointa politica, responsabilitate fata de viitorul tarii, deziderate care au fost si ramin departe de interesele actualei clase politice.

Din pasajul acesta am retinut doua tari cu ceva sperante: Franta si Suedia. Aveam o banuiala. :D

Toate prognozele demografice, atit cele nationale cit si cele care provin de la Eurostat si de la Divizia de Populatie a ONU, sint pesimiste legat de viitorul demografic al Europei. Nu este exclus ca sa ne aflam intr-o faza istorica care sa duca la un derapaj demografic inexorabil al Europei. Evolutiile de pina acum si cele actuale pledeaza pentru o astfel de perspectiva.

O apocalipsa in care sunt dispus sa cred mult mai mult decat in altele promovate galagios.

Problema imigratiei este extrem de complexa, in general, si pentru Romania in particular. Imigrantii ar putea compensa, intr-o anumita masura, efectele scaderii naturale a populatiei si migratiei externe negative. Problema care se pune este citi imigranti si de unde? Daca or veni din spatiul european, natalitatea lor va fi similara cu cea a romanilor. Daca vor veni dintr-un alt spatiu geografic si, mai ales cultural, s-ar putea sa aiba o natalitate mai ridicata, dar nu putem intui implicatiile de alta natura ale acestei imigratii. Ar fi o decizie de natura politica, in care, in mod normal, populatia a trebui consultata daca aceste fluxuri migratorii ar fi de mare dimensiune. Sa nu omitem anumite evolutii si realitati din unele tari dezvoltate din Europa de Vest.

Mda. Pentru mai multe detalii despre acele "anumite evolutii si realitati" cititi blogul Patrupedului conservator ce, desi mai exagereaza el pe alocuri, are fundamental dreptate.

Aici am ajuns dupa 20 de ani de natalitate scazuta si dupa ce 2-3 milioane de romani si-au luat lumea-n cap, satui de mizerie. Pensia dvs. ar urma sa fie platita de cei care vor fi activi economic in jurul anului 2045. Numai ca acestia vor proveni din generatiile mici, nascute dupa 1989, si vor avea o sarcina economica imensa pentru asigurarea pensiilor.
[...]
Intorcindu-ne in timp, putem gasi modelele culturale care explicau nivelul ridicat al natalitatii. Aceste modele s-au erodat insa in timp, sau au disparut pe masura modernizarii societatii. Normele culturale de natura religioasa erau extrem de importante in trecut in ceea ce prieste casatoria si copiii. Aceste norme si-au slabit dramatic influenta in perioada regimului trecut si nici in contextul actual nu mai au forta de altadata.
Functia economica a copilului era extrem de importanta in Romania antebelica si este neglijabila astazi, in timp ce costul copilului a crescut rapid. Reintoarcerea la valorile trecutului pare imposibila. Doar programe foarte bine concepute, generoase si implementate cu responsabilitate, urmarite in timp ca eficienta, ar mai putea revigora valori culturale si de alta natura ale trecutului, favorabile familiei cu copii.

Amin!

.Aurora Liiceanu : „Egalitarismul este «boala» românilor”

Un interviu excelent din Adevarul:

Pentru ca unora s-ar putea sa il se para prea lung si pretentios, dau niste citate pentru a starni interesul:


Cum ar vrea românii să se integreze în această normalitate flexibilă?

Aş putea spune că, mergând în trecutul imediat, egalitarismul este solul pe care se naşte reprezentarea mentală a normalităţii la români. Şi care alimentează invidia negativă, nu invidia pozitivă, pe care noi am avut-o istoric. Noi avem alergie încă la ideea de diferenţă şi, de foarte multe ori, aceste discuţii care se fac despre omul bogat şi omul sărac se fac în virtutea acestei alergii la diferenţă. Egalitarismul cred că ne-a marcat extraordinar de mult şi nu suportăm ca cineva să fie diferit de noi. Românul are propria lui definiţie. El se consideră normal şi vrea ca toată lumea să fie ca el.


Şi mai există eul social, adică eu şi lumea mea mai lărguţă. Dar asta nu înseamnă neapărat globalizare, ci România, ţara mea, spaţiile largi. Istoric, nu ştiu de ce, noi ne-am cantonat în interpersonal. De asta şi tabloidismul a intrat aşa de repede, pentru că toată lumea vrea să ştie ce se întâmplă în casa celuilalt...
E o invadare a intimităţii celuilalt...

Da, adică uitatul pe gaura cheii, dar în mod permis. Nu suntem singuri, mai sunt şi alţii aşa. De aici succesul telenovelelor, o mahala acceptată. Mă uit peste gard, văd ce se întâmplă. Toate sunt în zona interpersonală. Aţi văzut că în toate telenovelele nu se ştie dacă personajele lucrează, dacă au ierarhie socială. Sunt legate de copii legitimi, nelegitimi, de bani, de amantlâc. Acolo este viaţa şi probabil că acolo suntem tentaţi să ne satisfacem ca interes.

Toată lumea spune că este imposibil să te îmbogăţeşti în 20 de ani într-o ţară. Deci cei care sunt foarte bogaţi sunt hoţi, aşa spune toată lumea. În acelaşi timp, aceiaşi oameni au cu totul şi cu totul altă percepţie când este vorba de loterie. Pentru că în loterie te confrunţi cu o entitate care este necontrolată. Eşti alesul sorţii.

Am citit un studiu foarte interesant despre cum şi-a albit imaginea Rockefeller. Apărea în ziare exact ca la noi: hoţul, şarlatanul, baronul. Şi a angajat un psiholog – ştiţi cum e cu vârsta, îmbătrâneşti şi nu vrei să rămâi şarlatan – căruia i-a spus că vrea să-şi schimbe imaginea socială. Iar psihologul l-a îndrumat ca în fiecare dimineaţă să se ducă într-o intersecţie din New York, să se dea jos din maşină şi să dea câte 25 de cenţi fiecărui om. Cum ar fi la noi 10 lei acum.

Şi el a zis: „Eu merg în maşină cu geamuri negre, e lapoviţă, cum o să stau la colţul străzii să dau bani?!”. „Altfel nu puteţi”, i-a zis psihologul. Şi a făcut-o. Încet-încet şi-a spălat imaginea. Spre sfârşitul vieţii a devenit filantropul Rockefeller.

De exemplu, se spune aşa: „Cu Dumnezeu înainte!“, „De ce, Dumnezeu, nu mă laşi naibii în pace?!“, „Aşa a fost să fie!” Există foarte multe expresii în care noi suntem instalaţi în această scoatere din propria istorie. Noi nu vrem – poate că greşesc! – să ne asumăm rolul de coautor al sorţii noastre. Autorul este întotdeauna altul. Soarta noastră nu e a noastră.

A fi român nu e o naţionalitate, e o profesiune»

Nu ştiu... Eu, în general, văd că Biserica este legată de femei, care sunt depozitare... Dacă întrebi un bărbat câte farfurii se dau la parastas, habar nu are.

Asta ţine de formalism...

Da, dar Biserica, pe de altă parte, funcţionează pe un raport neelegant cu femeia. Dacă femeile pleacă, bisericile se transformă în muzee.

Uitaţi un lucru interesant: chiar şi acum, iscălitura funcţionarilor este indescifrabilă. De multe ori nici nu scriem cu litere normale „Popescu Ion” şi apoi să iscălim. Nu ştii cui să te adresezi... Este un consens al apărării prin lipsă de transparenţă.

Teama de răspundere...

Exact! În momentul în care se dispersează responsabilitatea nu mai ai ce să faci. La noi, funcţionarul public este nesancţionabil şi incontrolabil. Eu nu pot să dau în judecată nici un magistrat care a făcut o prostie pocindu-mi numele într-o hotărâre judecătorească. Odată ce iese pe ţeavă un act, eu nu mai pot să-l schimb decât prin proces.

Noi trebuia să mergem mai mult pe responsabilitatea individuală. Nu suntem responsabili. Spre exemplu, englezii te presează foarte mult cu responsabilitatea parentală. Te dau afară din acele case sociale imediat dacă ai un copil vandal, dacă ia droguri ş.a.m.d.

Fiecare dintre noi doreşte, uneori, ca altcineva să-i rezolve problema. Asta apropo de paternalism şi externalism. Noi, românii, am dori ca altcineva să ne rezolve problema.

Maşina scumpă a săracului

Inca un articol ce merita citit:



Maşina scumpă a săracului


Lucian MÎNDRUŢĂ


Pînă acum o săptămînă credeam că România devine o ţară bogată. N-aveam alte indicii decît acela că seara, după ora 8, nu mai poţi găsi un loc de parcare în cartiere, în nici un oraş cu mai mult de o sută de mii de locuitori. Maşini multe, maşini scumpe: deci, probabil că sîntem pe drumul cel bun, nu?

De fapt, nu. Maşinile noastre cele noi spun exact contrariul. Şi anume, că aparţinem de fapt unui grup sărac, dar decis să nu pară aşa. Ipoteza e verificată de mai mulţi autori (Kerwin Kofi Charles and Erik Hurst, University of Chicago, Nikolai Roussanov, University of Pennsylvania) ai unui studiu făcut în America, pe cîteva grupuri sociale, în mod semnificativ mai puţin avute decît media: negrii şi hispanicii. În ambele cazuri au observat acelaşi lucru: cheltuielile pentru maşini, haine şi bijuterii ale celor fără multe mijloace sînt cu pînă la 25% mai mari decît ale populaţiei majoritare. Cum venitul nu e ca elasticul, banii ăştia trebuie să vină de undeva: studiul arată că sînt tăiate cheltuieli pentru educaţie, amenajări interioare şi distracţie (alta decît liniuţele cu maşina cea nouă!). Practic, investiţiile sînt preferate în măsura în care sînt vizibile. Nu se vede ce-ai citit (mă rog, nu cînd taci), însă se vede ce porţi la mînă. Iei ceasul, nu enciclopedia.

De ce fac însă oamenii aşa ceva, de ce se poartă atît de iraţional, tăind tocmai cheltuielile care ar trebui să-i facă mai deştepţi, mai relaxaţi şi deci mai competitivi? De ce să arunci banii pe geamul larg deschis al vanităţii? De ce să devii sclavul consumului ostentativ, la fel de adictiv ca şi cocaina, odată ce şalul Ferragamo, odată cumpărat, va cere, la infinit, altul nou, odată cu fiecare sezon? Simplu – spun autorii studiului: ca să pretinzi că nu eşti sărac. Consumul la vedere nu are rolul de a demonstra că eşti avut: el, de fapt, e macaraua care te ridică din groapa cu amărîţi. Sau cel puţin aşa îţi închipui tu.

Ce e interesant e că bogăţia veritabilă nu aduce mai mult consum ostentativ, ci mai puţin. Oamenii din comunităţi care devin mai prospere încep să dedice o parte mai mică din venituri maşinilor şi hainelor care îşi strigă preţul în public. Studiul dă şi cifre: 10.000 de dolari creştere pe an a venitului duce la o scădere cu 13% a consumului ostentativ. Bogăţia te relaxează: de fapt, nu mai e nevoie să te prefaci că ai bani în cont. Chiar sînt acolo. Nu mai trebuie să faci reclamă mincinoasă.

Revenind la România, e clar că sîntem acum, într-un fel, hispanicii Europei. Mai săraci, însă foarte dornici să uităm chestia asta şi mai ales îngrozitor de disperaţi să părem bogaţi. Patologia naţională include maşina lui Becali, dar şi covoarele de Merţane şi Bemveuri aşternute în fiecare week-end în faţa hotelurilor de la mare. Nu vă gîndiţi că toate au plecat din parcări înverzite, din faţa vilelor de milioane: cele mai multe vin din faţa apartamentelor de bloc, în care e nevoie de mult de o zugrăveală şi-o cadă nouă. Nu vor veni pentru că proprietarul a ochit deja un set nou de jenţi de curse, care orbesc şi pilotul, în avionul care trece peste DN1.

Bogaţii noştri veritabili au şi ei partea lor de vină în cursa înarmărilor, însă trebuie şi ei înţeleşi: nu pot să se simtă mai jos în faţa partenerilor şi clienţilor din alte zări. Banii noi trebuie cumva să se dea mari în faţa celor vechi. Jet, valet şi costum de zece mii de euro, asta e mai degrabă o armură decît un semn de sofisticare. Te aperi de dispreţul pe care îl bănuieşti la neamţul pe care îl cheamă cu von sau francezul acela, cu moşie în Loara, vecini de hotel în Fiji.

De la bogaţii ăştia, care hipnotizează jumătate de ţară la televizor, porneşte în jos presiunea de a cumpăra şi a arăta. Credeam pînă de curînd că asta e bine pentru economie, pentru că pune în mişcare banii şi ne stimulează să muncim mai mult. Însă muncim pentru lucrurile greşite: maşina de 40 de mii face acelaşi lucru ca şi cea de 10, însă trimite peste graniţă 30 de mii, care nu vor produce niciodată nimic pentru noi. Arătînd că sîntem bogaţi, nu facem decît să sărăcim, ca oameni şi ca (scuzaţi cuvîntul demodat!) naţiune.

Tocmai de aceea, primul semn de normalitate va fi acela în care vînzările de lucruri scumpe, de ţinut pe tine sau afară, vor scădea. Cînd vom începe să punem banii înăuntru, în casă sau în cap. Cînd maşina va redeveni un mijloc de transport, iar succesul în viaţă – o ţintă fără eticheta de preţ pe ea. Într-o ţară normală, la un Louis Vuitton trebuie să se vîndă un milion de genţi de la Zara.

Nu invers, cum am vrea noi, încă.


link: http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=227&cmd=articol&id=8500