Lenea

Am ajuns acasa pe la 7. Aveam de facut cateva treburi marunte, care cumulat nu mi-ar fi luat mai mult de o ora. Am zis sa stau un pic in pat si sa citesc inainte de a ma apuca de ele. Acum e aproape 10 si n-am facut decat unul dintre acele lucruri.

In general de ceva vreme s-ar zice ca sunt extrem de lenes. Nici nu mai vorbesc de proiecte mari, cum ar fi sa mai aranjez ceva prin casa, dar nu sunt in stare sa fac nici macar lucrurile marunte. Intru in intarziere cu facturile desi am internet banking, dau consumul de apa in a 5-a zi a lunii desi dureaza 10 minute. Nu mai vorbesc despre diversele lucruri pe care ar trebui sa le cumpar.

Cand in urma cu cativa ani au inceput sa mi se intample si mie lucruri cu adevarat bune, trageam de momentele respective cat puteam de mult si anulam orice alta activitate ce m-ar fi putut disturba. Traiam cu permanenta senzatie fatalista ca s-ar putea sa fie singura/ultima data cand am parte de asa ceva, ca la un moment dat o catastrofa de proportii se va abate asupra vietii mele si odata trezit din vis voi ramane doar cu amintirile. Asa ca era important sa le gust cat se poate de mult.

Intre timp lucrurile bune s-au adunat, unele s-au si repetat, insa reactia mea a ramas aproape aceeasi. In plus am dezvoltat un talent incredibil pentru a reduce la nesfarsit timpul si efortul dedicat acelor activitati neinteresante dar necesare in viata. O alta caracteristica ce ma plaseaza intr-un punct opus fata de taica-miu, care are un talent incredibil de a complica orice chestie marunta si de a o transforma intr-un mare efort si chin (acum 5 minute am luat blestematul ala de consum de apa si ma gandeam ce-a fost in mintea lui cand in jurul apometrelor de la bucatarie a construit (cu greu!) un dulapior, cica pentru a le proteja, prin care a facut accesul la ele extrem de dificil si de...intunecos!).

S-ar zice ca sufar de lene dusa la extrem. Sau poate este doar constientizarea limitelor fizice si psihice? In continuare simt nevoia acuta de a ma refugia pentru ore intregi in lumea mea, fie ca e vorba de carti, muzica, jocuri sau alte realmuri imaginare. E cu siguranta o nevoie si nu un rasfat. Ma resimt daca nu o satisfac.

Una peste alta imi merge bine asa, deci probabil procedez corect. Am observat in timp ca persoanele inteligente si care ajung sa ma cunoasca bine ma lasa cu ale mele, fie ca e vorba de sefi, rude sau prieteni. Stiu ei ce stiu.

Poate tocmai aceasta "lene" si atentia acordata lumilor mele imaginare a facut ca pana acum acea catastrofa presimtita sa se amane mereu. Pana la urma cred ca e vorba de luciditate. Dusa la extrem.