2009. A Treia Cale. 2010. Ganduri.

Dupa ceva timp, pot spune ca 2009 a fost un an mai prost decat precedentul. Ultimul an despre care am gandit asa a fost 2003.

N-am trecut prin momente dramatice precum altii pe care ii cunosc. Unii au inceput deja sa isi revina, ceea ce ma face sa ma gandesc uneori daca n-ar fi fost mai bine sa mi se fi intamplat si mie asa. Doar ca viata mea s-a saracit treptat. Am continuat pe acelasi drum ce mi-a adus satisfactii incepand de prin 2004, dar a inceput sa se infunde de prin 2007. Acum imi este foarte clar de ce si ce trebuia sa fac atunci...dar n-am facut.

Daca 2008 tot a mai adus niste lucruri bune, deloc neglijabile, in 2009 fie am batut pasul pe loc fie am dat inapoi, deranjant de mult in unele aspecte.


Pe la inceputul anilor 90 am trecut si eu prin perioada adolescentei dramatizante, ca orice om viu. In perioada aceea inventasem o filozofie personala, cu accentele specifice varstei. Ziceam eu atunci ca in viata exista trei cai:

Prima, in care individul ajunge la un echilibru emotional ce ii permite sa aiba in cea mai mare parte a timpului o stare de multumire, presarata cu unele momente de fericire si altele de provocare, pe care le poate infrunta cu ajutorul sigurantei acumulate in timp. Fara tensiuni ce macina in interior, fara depresii, fara goluri existentiale majore.

A doua, in viziunea dramatica specifica varstei respective, era neantul, moartea, nimicul, sinuciderea. Preferabila celei de-a treia, pentru ca e vorba totusi de un act de vointa, de o infrangere "demna".

Calea a treia, cea care ma ingrozea atunci, si pe care aveam senzatia ca o vad la multi in jurul meu, sau poate chiar o vedeam, era cea a anularii spritulul fiintei umane, a animalizarii.

Cafea, spalat pe dinti, mancat, serviciu, rutina, sandwichul de la pachet, telefon acasa, rutina, mers acasa, piata, mancat, televizor, dus, somn. Si de la capat.

La momentul respectiv mi se parea ceva mai rau decat moartea. Si evident credeam ca atunci, repede, in anii aceia se decide totul. Daca voi merge pe "prima cale" sau ma voi infunda in cea de-a treia. Caz in care era mai bine sa pun stop inainte de a nu mai simti nimic. Inainte de Life-in-Death.

Realitatea a fost mult mai putin spectaculoasa si dramatica decat imaginatia mea infierbantata de atunci. Timp de vreo 15 ani am descoperit si m-am descoperit. Am descoperit grotele in care traisem, eu si multi altii, multe si stramte. Mi-am descoperit calitati despre care mi-era teama sa ma gandesc ca le am, am constientizat defecte pe care le ascundeam in spatele sabloanelor turnate de-a gata pentru a justifica inactiunea.

In general am descoperit incetul cu incetul ca mult din frumosul la care mi-era teama sa sper exista in forme cat se poate de concrete, si ca multe din "adevarurile" indopate pe post de scut impotriva lumii nemiloase nu sunt decat frici presupus utile pentru a ascunde neputinta, in fapt mediocritati nenecesare.

Mi-am adus aminte in dimineata aceasta de cea "de-a treia cale". Pentru ca in ultimul an viata mea a inceput sa o ia in acea directie. Uitandu-ma in jurul meu realizez ca mult din frumosul acela descoperit tarziu, dar totusi descoperit, nu prea e definitiv, nu prea l-am asimilat cu adevarat. Nu stiu daca a devenit cu adevarat parte din fiinta mea sau a fost doar asa, un salt din mlastina, inainte de a ma infunda din nou.

In ultimul timp am facut putine lucruri care sa ma satisfaca pe mine cu adevarat, individ modern egoist ce se presupune ca sunt. In schimb am adus multumire altora, uneori voluntar si cu iubire, alteori mai putin... Am pus vreo doua caramizi la drumul spre rai.

Toti acestia sunt personaje din "a treia cale". Am realizat asta vorbind zilele trecute cu taica-miu, de departe cel mai convins teoretician al acestui mod de viata. Ceea ce pe mine ma ingrozea in adolescenta pentru ei toti reprezinta o perspectiva multumitoare. Eu, nelinistea mea, sunt asa, ca un condiment, daca nu cumva ca un premiu. Partea boema, inalta, a vietilor lor. La care ei tin, tin cu adevarat, cu sinceritate, pentru a isi nega propria mediocritate. Da, stiu, sunt rau.

Unii nu vor, altii nu pot, altii sunt pur si simplu multumiti, si-au epuizat deja parcela de progres ca fiinte umane. Iar eu ma simt un pic captiv.

Teoretic, anul ce urmeaza ar trebui sa fie un an al marilor alegeri pentru mine. Totul pare copt pentru asa ceva.

Stiti de ce imi este teama?

Nu ca voi alege gresit. Nu ca voi ceda alegerilor facute de altii pentru mine, sunt suficient de capos. Ci ca voi amana. Impotriva tuturor argumentelor rationale, agatandu-ma de pretexte, evadand, asa cum fac din ce in ce mai des in ultimul timp (si aici am avut recent surpriza revenirii unor reactii pe care le credeam parte din trecut).

Energie nu prea mai am. De unde naiba, am consumat o caruta in cei 15 ani dinainte, credeam ca s-a terminat cu provocarile majore! Am in schimb mult mai multa experienta si o pernuta zdravana de siguranta, probabil chiar supradimensionata.

Am FMI-ul meu. Trebuie doar sa il folosesc pentru a iesi din "criza", nu pentru a o lungi.

De fapt aici vroiam sa ajung. Gandindu-ma la toate acestea mi-am dat seama ca istoria aceasta a mea seamana grozav cu istoria recenta a comunitatii in care exist, a Romaniei. Cu agitatia radicala a primei jumatati a anilor 90, cu mizeria boema a celei de-a doua jumatati, cu constructia de la inceputul anilor 2000, finalmente evadarea, sau poate doar briza de aer curat din a doua jumatate, si acum cu revenirea griului binecunoscut si ezitarile intre curaj si resemnare. Se pare ca sunt un "personaj reprezentativ".

Sper sa nu fiu pana la capat. Mda.