PS: de vreo doua luni imi iau avant sa rearanjez blogul, linkurile, blogrollul, etc, poate chiar sa il mut pe Wordpress. Poate intr-o buna zi chiar o voi face.
Si cea mai geniala piesa de pe cel mai genial album despre ratare, nu ca as avea ceva in comun cu subiectul, dar sunt suficient de nemernic incat sa ma rasfat cu asa ceva acum, in cea mai buna perioada a vietii mele:
Dupa o saptamana foarte intensa si o zi de odihna, de ieri am zis ca ar fi cazul sa mai ma ocup un pic de lucrurile "mari", cele pe care le consider eu importante, pentru care mi-am asumat riscul demisiei in primavara.
Am reusit sa rezolv destul de multe si astazi pe la 4 eram o persoana foarte satisfacuta. Asa sa am zis sa ma ocup un pic si de maruntisurile lasate de-o parte. Rezultatul: de la 4 la 6.30 am vorbit non-stop la telefon, uneori scriind in paralel pe YM pe PC si in email pe laptop... Intr-un final glorios am reusit sa ma cert cu taica-miu, si chiar imi pare rau, desi el era cel nervos.
Am mancat niste chiftele de la supermarket pentru ca asta aveam prin casa si nu mai rezistam sa astept pana as fi comandat altceva, apoi am inchis soneria la telefoane si am dormit o ora.
De la 9 pana pe la 11.30 am mai vorbit de inca 7 (SAPTE) ori la telefon.
Ma seaca vecinii scandalagii, ma seaca faptul ca nu a venit menajera si e mizerie, imi pare rau ca l-am enervat pe taica-miu. Dar cel mai rau ma seaca faptul ca in continuare ma ingroapa maruntisurile enervante de care n-am chef, si care “trebuie”. Nu reusesc sub nici o forma sa ma eliberez de ele. Singura idee ce imi vine, si care e destul de indepartata, e pur si simplu sa plec din tara, ca sa scap de nenumaratii escroci, chiulai, atarnatori, tzepari, oameni care fac treaba pe jumatate, prost, tarziu, lent, trebuie tras de ei, etc.
Cred ca mai bine de jumatate din timp mi-l petrec facand ceea ce ar fi trebuit sa faca altii, nu moka ci pe bani, reparand, carpind, rezistand la vaicareli telenovelistice interesate (vezi clipul din final), rabdand trancaneli semiarticulate, rabdand mitocanii si isterii, sau ducand munca de convingere ca am dreptate sa pretind sa nu fiu furat. (desigur, cu calm si politicos, ca nu cumva sa nu se simta jignit escrocul/cersetorul/impostorul in cauza, deoarece in Romanica a fi escroc/cersetor/impostor e absolut normal, iar eu sunt snobul cu pretentii absurde de la sarmanul om ce "traieste si el cum poate")
Aveam o oarecare speranta ca odata iesit din stressul de la birou nu o sa mai vad Romanica atat de negru. Deocamdata insa nu prea mi-am schimbat opinia. In fine, mai am niste chestii de ajustat in viata mea, poate dupa aceea. Sau poate pur si simplu am dreptate si pentru o persoana cu niste minime repere (ca prea riguros nu sunt nici eu), viermuiala asta meschina nu poate fi asimilata fara consum nervos.
Deocamdata singura idee pe care o vad in continuare drept cert “buna” este sa investesc in mine in continuare. Sper ca “investitiile” acestea sa se lege in ceva frumos.
Si pentru ca tot a fost ziua nationala a Frantei: Da bai, asa e, aveti dreptate! In plus la voi e tare misto. :P
Stiu piesa aceasta din 1990. Pe atunci o alaturam unui clip creat in propria mea minte, ceva cu mine mergand pe holul intunecat al unui tren de noapte spre o domnisoara cocotata pe geamul deschis, cu pletele fluturand si cu o anume privire. Desigur, nu era intamplator, ci era stilizarea unei amintiri reale.
Cand am vazut prima data clipul nu am fost surprins, ci mai curand mahnit. Gasisem o autoconfirmare a ceea ce poate toti adolescentii "roackeri" cred: "I'm a freak".
Acum ma simt foarte bine ca mi-am adus aminte povestea, astazi, in seara aceasta.
P.S. : Atunci si acum, este cel mai bun solo de chitara pe care l-am auzit vreodata.
Iubirea adevărată e creatoare, mobilizatoare, restauratoare. E tonică, simplă, vitală. Amărăciunile, neîncrederea, infernul geloziei, suspiciunile mărunte, spaima de viitor şi tot alaiul de indispoziţii cotidiene care confiscă uneori, inflaţionar, viaţa cuplului sînt preliminarii şi semne ale ratării. Iubirea fericită este, dimpotrivă, un corelativ al reuşitei umane, o binecuvîntare care îmbogăţeşte şi înfrumuseţează inventarul destinului pămîntesc. Fericirea se multiplică, atunci cînd e atentă la fericirea partenerului, iar fericirea cuplului aşază asupra întregii comunităţi un cer mai curat şi mai hrănitor.
De trei saptamani stau non-stop in casa in fata calculatorului. Desi cica sunt "consultant economic" cu program flexibil. Asta in timp ce in minunatul birou de care m-am chinuit atat sa scap, dintre cei 9 angajati full time pe posturi administrative de regula pot fi gasite in acelasi timp intre doua si sase persoane. Cunoscand bine situatia, sunt cel mult doi care stau acolo macar 7 ore pe zi. De muncit efectiv, sunt maxim 3-4 persoane care in aceeasi zi muncesc mai mult de 4 ore, uneori una sau niciuna. Trei zile si patru solicitari pentru un forward la un email. Patru ore si 7 telefoane cu patru persoane diferite pentru o semnatura si un plic depus la posta. Patru emailuri si patru ore pentru alte doua fwd. Lucrezi o ora la un fisier si uita sa ii dea save. Mi se cere sa traduc emailuri, desi engleza e cerinta obligatorie la angajare. Asta cand emailurile sunt citite, de multe ori e nevoie sa semnalez eu, eventual de mai multe ori, "vezi ca ai primit email". Unii lucreaza cu randul la un calculator in timp ce altii au doua si nici macar nu dau pe la birou, sau le folosesc exclusiv pentru citit emailuri. Pe care, asa cum am spus, nu si le citesc, sau daca le citesc nu le inteleg.
As putea continua asa mult si bine, dar din motive lesne de inteles probabil ca e mai bine sa ma opresc. Ideea e ca am nervi si mi-e teribil de sila. Incerc sa ma abtin sa nu renunt chiar acum, pe moment, la contractul pe 6 luni care altfel este o afacere buna.
Si parca nu era de ajuns ca am nervi, se mai trezeste si Ovidiu sa scrie La Coltul Strazii un articol intitulat "Sustin Guvernul"! :D Am reactionat imediat, rezultatul eliberarii de adrenalina il puteti citi aici:
P.S. de ceva vreme blogul "La Coltul Strazii" este consolidat intr-un metablog intitulat "Leacul Durerii" Explicatia numelui o gasiti la "despre noi". E misto, aparem alaturi de nume consacrate, dar mai important este ca ne-am vazut la bere si o sa ne mai vedem. :D Dupa cum se vede globalizarea functioneaza si aici, asteptam o oferta de preluare din partea unui blog multinational. :D
Am schimbat titlul blogului. Ma batea mai de multicel gandul sa fac lucrul acesta, atunci cand mi-am creat cont pe blogspot am facut-o din curiozitate, de unde si titlul, ce era unul de test, "Blog, adica jurnal".
Mi-am adus aminte ca pe Yahoo360, unde m-am jucat prima data de-a bloggerul, foloseam acest motto, "a delusion of silence". Este finalul acestei piese:
Un lucru pe care nu vrem să-l înţelegem, pe care nu-l înţelegeau nici contemporanii Domnului. Cei ce aşteptau venirea lui Mesia în slavă. Ce nu puteau înţelege ei, ce nu putem înţelege noi: că Dumnezeu, cum spune Kierkegaard, nu e un imens papagal roşu. Dacă în piaţă ar apărea dintr-odată şi din senin o uriaşă pasăre violent colorată, de bună seamă că toată omenirea s-ar năpusti să vadă şi ar pricepe că nu e lucru obişnuit. Credinţa, pocăinţa în felul acesta ar fi prea uşoare. Mură-n gură. Na-ţi paraua, dă-mi sarmaua. Ni se cere însă a crede în deplină libertate şi s-ar zice că — mai rău decât atât — scenariul se desfăşoară als ob am fi nu numai pe deplin abandonaţi, ci şi că — pe deasupra, colac peste pupăză — pronia dinadins face totul ca să nu credem; îi place - zice-s-ar — să acumuleze piedicile, să ne înmulţească riscurile, să adune argumente pentru a preface bine intenţionata dorinţă de evlavie în imposibilitate. Drumurile care duc spre credinţă poartă aceleaşi nume, toate: pariu, aventură, incertitudine, cuget de om nebun. Dostoievski: dacă Dumnezeu n-a coborât de pe cruce, pricina este că voia să-l convertească pe om nu prin constrângerea unui miracol exterior evident, ci prin libertatea de a crede şi dându-i prilejul de a-şi manifesta îndrăzneala. Când i se spunea Domnului pe Golgota: mântuieşte-te pe tine şi atunci vom crede, greşeala era de fapt de ordin lingvistic, se judeca în temeiul unei confuzii de termeni. Dacă s-ar fi coborât de pe cruce nu mai era nevoie să se creadă, ar fi avut loc doar recunoaşterea unui fapt (ca în cazul papagalului roşu: coborârea de pe cruce ar fi constituit un irezistibil papagal roşu). Ni se cere — invitaţie la temerară vitejie şi palpitantă aventură — ceva mai tainic şi mai ciudat: să contestăm evidenţa şi să acordăm încredere unui ne-fapt.
29. Iar cei ce treceau pe acolo Îl huleau, clătinându-şi capetele şi zicând: Huu! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti. 30. Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce! 31. De asemenea şi arhiereii, batjocorindu-L între ei, împreună cu cărturarii, ziceau: Pe alţii a mântuit, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască! 32. Hristos, regele lui Israel, să Se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem. Şi cei împreună răstigniţi cu El Îl ocărau. 33. Iar când a fost ceasul al şaselea, întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea. 34. Şi la al nouălea ceas, a strigat Iisus cu glas mare: Eloi, Eloi, lama sabahtani?, care se tălmăceşte: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? (Sfanta Evanghelie dupa Marcu)
Acum vreo doua saptamani m-am chinuit jumatate de zi sa imi aduc aminte numele unei persoane de care ma leaga amintiri consistente, intinse pe parcursul a catorva ani. In cele din urma am reusit, trezindu-ma brusc si triumfator din somn pe la 4 dimineata.
Duminica trecuta am avut nevoie de cateva zeci de secunde pentru a recunoaste clipul acesta:
Am fost destul de tulburat cand in cele din urma l-am recunoscut, nu de alta dar la vremea sa am ascultat piesa asta de sute de ori. Ba chiar mi-am dat leafa pe doua zile pentru a cumpara caseta originala, cu texte si poze.
Nu e bine ceea ce (inca) se intampla. Astea sunt parti din viata mea, din personalitatea mea asa cum o fi ea, cu bune si rele. Nu articolul 201 din Codul Fiscal, pe care cred ca pot sa il recit pe dinafara si dupa juma de sticla de vodka in Club Control (:P), nici amenintarile isterice ale unor fosti securisti transformati in banditi de partid si de stat, nici scaietii si ciulinii.
Dar e bine ca incep sa imi aduc aminte. E bine ca incep sa imi aduc aminte cum sunt si incep chiar sa fiu. Si la naiba, chiar o sa fiu!
Poate sa vina si Marele Guvernator al Coloniilor Estice Recuperate de la Rusi in persoana sa imi aduca omagii. Pe Indian l-a apucat amokul si nu mai vrea sa dea la sapa. Vrea sa se suie inapoi in bananierul de unde a coborat si sa arunce cu bobite in palaria Guvernatorului.
Dupa ceva timp, pot spune ca 2009 a fost un an mai prost decat precedentul. Ultimul an despre care am gandit asa a fost 2003.
N-am trecut prin momente dramatice precum altii pe care ii cunosc. Unii au inceput deja sa isi revina, ceea ce ma face sa ma gandesc uneori daca n-ar fi fost mai bine sa mi se fi intamplat si mie asa. Doar ca viata mea s-a saracit treptat. Am continuat pe acelasi drum ce mi-a adus satisfactii incepand de prin 2004, dar a inceput sa se infunde de prin 2007. Acum imi este foarte clar de ce si ce trebuia sa fac atunci...dar n-am facut.
Daca 2008 tot a mai adus niste lucruri bune, deloc neglijabile, in 2009 fie am batut pasul pe loc fie am dat inapoi, deranjant de mult in unele aspecte.
Pe la inceputul anilor 90 am trecut si eu prin perioada adolescentei dramatizante, ca orice om viu. In perioada aceea inventasem o filozofie personala, cu accentele specifice varstei. Ziceam eu atunci ca in viata exista trei cai:
Prima, in care individul ajunge la un echilibru emotional ce ii permite sa aiba in cea mai mare parte a timpului o stare de multumire, presarata cu unele momente de fericire si altele de provocare, pe care le poate infrunta cu ajutorul sigurantei acumulate in timp. Fara tensiuni ce macina in interior, fara depresii, fara goluri existentiale majore.
A doua, in viziunea dramatica specifica varstei respective, era neantul, moartea, nimicul, sinuciderea. Preferabila celei de-a treia, pentru ca e vorba totusi de un act de vointa, de o infrangere "demna".
Calea a treia, cea care ma ingrozea atunci, si pe care aveam senzatia ca o vad la multi in jurul meu, sau poate chiar o vedeam, era cea a anularii spritulul fiintei umane, a animalizarii.
Cafea, spalat pe dinti, mancat, serviciu, rutina, sandwichul de la pachet, telefon acasa, rutina, mers acasa, piata, mancat, televizor, dus, somn. Si de la capat.
La momentul respectiv mi se parea ceva mai rau decat moartea. Si evident credeam ca atunci, repede, in anii aceia se decide totul. Daca voi merge pe "prima cale" sau ma voi infunda in cea de-a treia. Caz in care era mai bine sa pun stop inainte de a nu mai simti nimic. Inainte de Life-in-Death.
Realitatea a fost mult mai putin spectaculoasa si dramatica decat imaginatia mea infierbantata de atunci. Timp de vreo 15 ani am descoperit si m-am descoperit. Am descoperit grotele in care traisem, eu si multi altii, multe si stramte. Mi-am descoperit calitati despre care mi-era teama sa ma gandesc ca le am, am constientizat defecte pe care le ascundeam in spatele sabloanelor turnate de-a gata pentru a justifica inactiunea.
In general am descoperit incetul cu incetul ca mult din frumosul la care mi-era teama sa sper exista in forme cat se poate de concrete, si ca multe din "adevarurile" indopate pe post de scut impotriva lumii nemiloase nu sunt decat frici presupus utile pentru a ascunde neputinta, in fapt mediocritati nenecesare.
Mi-am adus aminte in dimineata aceasta de cea "de-a treia cale". Pentru ca in ultimul an viata mea a inceput sa o ia in acea directie. Uitandu-ma in jurul meu realizez ca mult din frumosul acela descoperit tarziu, dar totusi descoperit, nu prea e definitiv, nu prea l-am asimilat cu adevarat. Nu stiu daca a devenit cu adevarat parte din fiinta mea sau a fost doar asa, un salt din mlastina, inainte de a ma infunda din nou.
In ultimul timp am facut putine lucruri care sa ma satisfaca pe mine cu adevarat, individ modern egoist ce se presupune ca sunt. In schimb am adus multumire altora, uneori voluntar si cu iubire, alteori mai putin... Am pus vreo doua caramizi la drumul spre rai.
Toti acestia sunt personaje din "a treia cale". Am realizat asta vorbind zilele trecute cu taica-miu, de departe cel mai convins teoretician al acestui mod de viata. Ceea ce pe mine ma ingrozea in adolescenta pentru ei toti reprezinta o perspectiva multumitoare. Eu, nelinistea mea, sunt asa, ca un condiment, daca nu cumva ca un premiu. Partea boema, inalta, a vietilor lor. La care ei tin, tin cu adevarat, cu sinceritate, pentru a isi nega propria mediocritate. Da, stiu, sunt rau.
Unii nu vor, altii nu pot, altii sunt pur si simplu multumiti, si-au epuizat deja parcela de progres ca fiinte umane. Iar eu ma simt un pic captiv.
Teoretic, anul ce urmeaza ar trebui sa fie un an al marilor alegeri pentru mine. Totul pare copt pentru asa ceva.
Stiti de ce imi este teama?
Nu ca voi alege gresit. Nu ca voi ceda alegerilor facute de altii pentru mine, sunt suficient de capos. Ci ca voi amana. Impotriva tuturor argumentelor rationale, agatandu-ma de pretexte, evadand, asa cum fac din ce in ce mai des in ultimul timp (si aici am avut recent surpriza revenirii unor reactii pe care le credeam parte din trecut).
Energie nu prea mai am. De unde naiba, am consumat o caruta in cei 15 ani dinainte, credeam ca s-a terminat cu provocarile majore! Am in schimb mult mai multa experienta si o pernuta zdravana de siguranta, probabil chiar supradimensionata.
Am FMI-ul meu. Trebuie doar sa il folosesc pentru a iesi din "criza", nu pentru a o lungi.
De fapt aici vroiam sa ajung. Gandindu-ma la toate acestea mi-am dat seama ca istoria aceasta a mea seamana grozav cu istoria recenta a comunitatii in care exist, a Romaniei. Cu agitatia radicala a primei jumatati a anilor 90, cu mizeria boema a celei de-a doua jumatati, cu constructia de la inceputul anilor 2000, finalmente evadarea, sau poate doar briza de aer curat din a doua jumatate, si acum cu revenirea griului binecunoscut si ezitarile intre curaj si resemnare. Se pare ca sunt un "personaj reprezentativ".
O chestie pe care presimt ca o sa o tot repet saptamanile astea:
Insistentele celor ce ma indeamna sa votez cu Geoana pentru ca “prioritatea este sa scapam de Basescu” ma enerveaza la fel de tare precum insistentele celor ce ma indeamna sa votez cu Basescu pentru ca “este singura sansa pentru a evita dominatia pesedista”.
Vedeti-va de Congresul vostru, faceti rezerve de faina si caltabosi de impartit la pomanagii, dezbateti care da mai bine din mana si care are planuri mai minunate pentru tara, dar lasati-ma pe mine in pace. Mi-au ajuns anii copilariei in care ma batea dirigu’ la cap sa merg la actiuni pionieresti, cred ca mi-am castigat macar dreptul de a mi se respecta acel minim de demnitate pe care il pretind.
Eu votezi astazi Crin Antonescu. Si in masura in care parerea mea are vreo importanta pentru voi, va recomand acelasi lucru. Cred ca este singura optiune pe care nu o veti regreta, nici acum, nici peste 10 ani. Eu nu regret aproape nici unul din voturile pe care le-am dat de-a lungul timpului, si nici alegerile la care nu am mers sau mi-am anulat votul.
Nu mă identific cu un procent majoritar de purtători de carte de identitate în trei culori. Un alt motiv este acela al copiilor, pe care vreau să-i am. Dar nu vreau să audă de “becali”, nu vreau să asculte “salam”, ci doar să ştie că salamul e un aliment. Alt motiv : MIZERIA FIZICĂ şi MIZERIA UMANĂ din această ţară, care a ajuns să se manifeste, în opinia mea, în forme inimaginabile.Privitor la plecare: mă ameninţ singur de mult timp, am avut şi o încercare “eşuată” acum 6-7 ani în Germania… care nu m-a făcut decât să-mi doresc şi mai mult să plec, dar legal şi asta din respect pentru ei. (…)M-AM SĂTURAT DE ŞMECHERI ŞI ŞMECHERII! (...) . Deci, ca să nu fiu mistic : Canada via Germania, sper. Am încă dilema : un stat cu un sistem social mai scăzut, dar cu o deschidere mai mare către emigranţi, ori un stat cu un sistem social mai robust, dar cu o toleranţă mai mică la emigranţi ? – având în vedere că nu trăim de mai multe ori, e greu să alegi în opinia mea.
Sunt cuvinte scrise acum 8 zile de un tip de 33 de ani, necasatorit, fara copii, director intr-o corporatie privata.
Nu, nu sunt eu.
Spre deosebire de mine, renuntase la fumat si isi cumparase o bicicleta.
La 6 zile de la acele cuvinte, s-a trezit de dimineata, s-a suit in masina, a pornit-o, a facut infarct si a murit. Se numea Alex Miristea si era cu o luna mai mic decat mine.
Mi s-a parut o leapsa interesanta pentru ca ne obliga sa incercam sa gandim pozitiv. In avalansa de negatii, furii si dezamagiri din aceste timpuri si aceste locuri, a incerca sa scrii pozitiv devine o provocare intelectuala. :)
Au trecut si cele 5 zile la munte. A fost o iesire absolut reusita, in care totul a mers asa cum mi-am dorit. Lucru care mi se intampla cu o frecventa rezonabila, ca sa ma laud un pic. :P
Busteniul s-a transformat si el in ultimii ani, mizeria s-a restrans spre anumite zone periferice, dar au ramas si suficiente repere ale vremurilor mai vechi pentru a intretine nostalgia vacantelor cu parintii sau ale escapadelor din liceu si facultate. Sunt suficiente hoteluri si pensiuni rezonabile, desi nu pot sa nu observ cat de vaga este clasificarea "3 stele". Pentru ca nu am gasit locuri acolo unde doream eu m-am reprofilat rapid. Hotelul unde am stat oferea un pret foarte bun pentru 3 stele, o camera uriasa, o locatie buna, insa destule alte elemente basic, la limita clasificarii. Se putea si mai bine, o lectie de retinut este ca internetul nu e o sursa foarte exacta de informatii pentru turism in Romania.
Era lume foarte putina in statiune. O explicatie ar fi ca a inceput scoala, insa chiar si asa, daca gradul de ocupare scade atat de brutal imediat ce se depaseste sezonul cu o saptamana este trist pentru cei ce au investit acolo. Am mancat la traditionalele Caraiman si Silva: mancare excelenta la primul, ok la al doilea, ce are insa avantajul privelistii. Servire rezonabila, preturi ridicole daca fac comparatie cu ce sunt obisnuit sa platesc afara: cu 25 de euro inclusiv spaga am mancat 2 persoane de ne-am spart, trei feluri plus bautura. Spre comparatie o masa ok dar fara excese intr-o locatie celebra din Europa m-a costat acum cateva luni 70 de euro.
Timpul a fost perfect asa ca am mers acolo unde dorisem: la Urlatoarea, in Brasov si la Babele, cu telecabina. Mi s-a confirmat cu tristete ca nu mai rezist deloc la urcusuri, trebuie neaparat sa mai lucrez la conditia fizica pentru ca a ajuns la un nivel care ma deranjeaza. Cum as putea face asta cu minunatul meu job din Otopeni nu stiu, dar ma preocupa.
In plus leneveala din belsug si alte chestii placute tot din belsug. :P
Singurele aventuri le-am avut cu drumul. Calitatea serviciilor CFR a scazut mult in ultimele luni. Intarzieri, balbaieli, vagoane mizerabile. Nu intotdeauna ce-i drept, insa pe viitor ma voi gandi cu mai multa atentie inainte de a apela la tren.
Scriam in postul precedent ca mi-as dori ca dupa aceasta saptamana sa imi treaca starea permanenta de enervare. Asa s-a intamplat, desi chiar in seara in care m-am intors am tras un scandal la telefon cu taica-miu. Dar despre asta altadata, pentru ca are legatura cu ceva despre care vreau sa mai scriu, decizii, tampitizare (a mea, nu a altcuiva!), etc.
Imi pare bine ca mai am o saptamana la dispozitie. Chiar aveam nevoie de ea pentru a mai scadea din presiunea nenumaratelor maruntisuri stranse in timp si pentru a gandi. Lucid si pe indelete.
Se implineste o saptamana de cand sunt in concediu. Este cel mai lung concediu pe care l-am avut vreodata in cei aproape 11 ani de cand lucrez: trei saptamani consecutive.
Ar trebui sa fie si cel mai linistit. Pentru ca de data aceasta nu mi-am propus decat sa imi reglez bioritmul pe care in ultimele luni nu il mai puteam controla deloc, si sa rezolv cateva maruntisuri, din randul celor pe care oamenii ce nu lucreaza intr-un depozit aflat la 1,5 Km de primul semn de civilizatie si la 1 - 2 ore de centrul orasului le rezolva dupa orele de serviciu.
In aceasta prima saptamana partea cea mai reusita a fost aceea in care mi-am propus sa nu fac nimic. Dar absolut nimic. A inceput greoi, cu insomnii noaptea si somn bezmetic ziua, dar in cele din urma miercuri pe la pranz, dupa 5 zile de nefacut nimic, am constatat cu incantare ca...ma simteam normal! Nu mai aveam capul mare, nu imi mai era somn permanent, chiar eram bine dispus. Acum vreo 3 ani imi era suficient un somn bun vineri seara si inca unul sambata dupa-amiaza si deja aveam chef de pierdut noaptea. Undeva cam in ultimul an am inceput sa am nevoie de toata sambata pentru a ma reface iar cam de prin iulie am inceput sa am nevoie de tot weekendul. Ba chiar in ultimele saptamani am mai inclus o zi pe la jumatatea saptamanii in care dormeam cat aveam nevoie si stateam apoi mai tarziu la birou.
De miercuri incoace pot spune macar ca am inceput sa ma trezesc relativ odihnit, chiar daca orele de somn tot aiuristice au ramas. Dovada ca acum la 5.30 dimineata scriu pe net. M-am culcat pe la vreo 3...pentru vreo ora si jumatate.
Insa odata ce am inceput sa fac si altceva decat somn/mancat/tv/calculator au revenit si nervii, de care abia ce scapasem incepand de vineri seara... Orice maruntis consuma enorm de mult timp si nu gasesc o explicatie atotcuprinzatoare.
Pe de-o parte in mod cert ma misc eu greu - lenes am fost de cand ma stiu si in plus in starea pe care am descris-o mai inainte am devenit si mai lent. Apoi in Romanica mult-iubita orice prostie devine o chestie complexa si incalcita in care te izbesti de cele mai traznite obstacole la fiecare pas. Romanii au un adevarat cult al ASTEPTATULUI. Daca l-au pierdut pe Ceausescu si cozile lui au inventat traficul. La noi o asteptare lunga da un grad in plus de gravitate acelui lucru pentru care astepti: e clar ca e ceva serios! Lucrurile serioase implica asteptare! Iar lucrurile valoroase implica gramada: acolo unde este gramada mai mare e clar ca e ceva valoros, pe care daca il ai vei fi invidat de prostime, adica vei primi suprema recunoastere a valorii individuale!
In fine, maruntisurile acestea sunt al naibii de multe. Atat de multe incat le uit, de am inceput sa imi fac agende atat scrise cat si electronice. Mai ales ca, intr-o alta buna traditie balcanica, pentru a face ceva trebuie sa incerci de 3-4-100 de ori. Asa ca daca nu notezi ai toate sansele sa uiti dupa incercarea 37, cand practic nici nu te-ai incalzit bine.
In aceste conditii, o conferinta de 2 ore miercuri dimineata la sediul KPMG din Baneasa mi-a consumat de fapt 6 ore, incluzand 45 de minute pentru a ma smulge din pat sau o ora pentru a ma intoarce de acolo... Iar joi am intarziat la programarea de la Medsana pentru ca a trebuit sa scot un pisoi de sub capota masinii (!?!), iar ca urmare am asteptat... Am stat in cabinetul medicului cam 5 minute pentru a citi niste analize pe care le facusem in urma cu mai mult de o luna (14.08). Timp total consumat cu chestia asta plus masa de pranz la o terasa: 4 ore! Iar in aceeasi seara am bajbait vreo 15 minute prin maretul santier al Podului Basarab ca sa dibuiesc cum se poate trece de la statia de metrou Grozavesti spre Regie...Cool, I love my country!
Desigur, pe langa cultul asteptatului si al incercarilor repetate sa nu uitam cainii, pisicutzele, cersetorii, cocalarii, soferii smecheri si alti comunitari din Atlasul de Mitocanie Urbana, plus peisajul mirific cu cacati, praf, traditionalele picamere si sirenele cu arome variate alte salvarilor.
Iar in insiruirea maruntisurilor mancatoare de timp sa nu uit telefoanele, la care nu reusesc sa vorbesc mai putin de 1-2 ore pe zi orice le-as face. Uneori ajung la 4 ore/zi. Daca stau sa ma gandesc cred ca acum ai mei stiu mai multe detalii despre ce fac zilnic decat atunci cand stateam cu ei in casa... Insa daca nu sun o zi e alarma.
Insa probabil ceea ce mi-a sabotat cel mai mult planul meu de revenire la o stare mai contemplativa a fost un trojan dat naibii cu care m-am luptat incepand cam tot de miercuri, pana vineri cand am consumat cam 5 ore incercand sa-i dau de cap. N-am reusit. PC-ul meu e 90% condamnat la reinstalare de Windows. L-am tras pe dreapta, oricum infectia avanseaza ca o metastaza: Office si YM sunt deja moarte, netul inca mai merge. Cu ocazia aceasta am pierdut si o parte a listutei cu maruntisuri "de rezolvat". :)) Acum scriu de pe cel vechi, noroc ca era la indemana.
Una peste alta, desi daca recapitulez rational n-am de ce sa fiu suparat pe mine insumi, dupa o saptamana de concediu am iesit din starea permanenta de nesomn dar nu si din aceea aproape permanenta de nervi. De aceea am si denumit postul Concediu (I). Sper ca peste o saptamana, dupa cateva zile la munte, sa pot scrie un Concediu (II) in care sa raportez cu mandrie ca am scapat si de nervi. Iar eventual in cea de-a treia saptamana chiar sa si rezolv cate ceva din lista aceea lunga de maruntisuri...
Made in Bucuresti, la sectia Maternitatea Giulesti. Crescut un pic mai incolo, pe langa Gara de Nord. Liceu de mate-fizica, ASE-ul, un an in industria alimentara, si din 2000 pana in prezent in industria petroliera.
Guvernul ne îndeamnă să ne spionăm vecinii
-
(articol preluat de pe www.inovarepublica.ro) Mai țineți minte bancul cu
virusul albanez? „Vă rugăm să vă ștergeți singuri toate fișierele de pe
calculator...
