Povestioara de Craciun

Am plecat ieri din Bucuresti la ai mei. Cu trenul. A durat fix o ora si 30 minute din momentul in care am iesit pe usa apartamentului pana am intrat in curte la Campina. Cu masina, cu ceva noroc, in aceeasi perioada de timp as fi fost aproape de a ma avanta cu curaj pe centura Ploiestiului.

Mi-am luat bilet la clasa 1 in accelerat, in speranta de a evita papornitze. In schimb am nimerit peste 3 americani vorbaretzi. Domnul si doamna Edwards, pensionari cu parul alb sunt directori servicii umanitare si totodata mormoni din Salt Lake City, aflati intr-o misiune de 18 luni in Romania. Cu ei era si fiica lor, studenta in NYC, venita sa petreaca vacanta cu parintii. Mergeau intr-o excursie-fulger de o zi, in care isi propusesera sa viziteze Pelesul, Poiana Brasov si Branul.

In pauzele dintre vizitele cersetorilor-colindatori care apareau la intervale de maxim 5 minute, uneori dupa numai 1, ne-am conversat despre subiecte incepand de la influenta franceza in Romania pana la oil sands din Canada, si numai vreo 3 minute despre religie, timp in care n-au facut nici o tentativa de convertire, asa cum poate s-ar gandi vreunii.
Oamenii fusesera sa curete satele afectate de inundatii din Siret. Pe cat de uimiti erau ei de casele fara fundatie si cu pereti de pamant, ce se "topisera" (expresia lor) la venirea apelor, la fel de uimit sunt eu de fiecare data cand intalnesc asemenea oameni ce isi lasa confortul lor de acasa, la o varsta la care ar trebui sa profite de ceea ce au agonisit o viata, pentru a merge la capatul pamantului ca sa daruiasca unor amarati, de multe ori neincrezatori si chiar in cautarea unor metode de a ii fraieri pe americanii cei bogati. Bine ca nu s-au prins cerseto-colindatorii ca aveau de-a face cu straini ca altfel cred ca ar fi trebui sa apelez la serviciile controlorului de tren pentru a ii scoate din compartiment...

A fost o conversatie care m-a binedispus. Se pare ca a avut acelasi efect si asupra lor. Am schimbat carti de vizita, ne-am urat Craciun fericit, ei si-au cerut scuze in numele poporului american pentru criza economica, eu mi-am cerut scuze pentru cersetorii agresivi, iar la final eu le-am spus ca tara asta are nevoie de oameni ca ei, care sa arate ca exista caritate adevarata, fara scopuri ascunse, iar ei mi-au spus ca dupa ce m-au cunoscut cred ca "it's still hope for this country", ceea ce evident a facut sa se umfle self-esteemul in mine. :D


Cand le-am spus povestea alor mei, ceea ce au retinut in primul rand a fost ca americanii tocmai aduceau un transport de scaune cu rotile pentru invalizi, si ar prinde bine unul si pentru bunica-mea si in perspectiva si pentru ei ca nu se stie.... Dincolo de detaliul ca imi pot permite sa cumpar unul sau chiar si 10 astfel de scaune daca e nevoie (dar ei nu vor din banii mei, ca eu trebuie sa ii strang pentru catastrofele viitoare) ideea de a cere ceva unor oameni pe care i-am cunoscut de o jumatate de ora este inaccesibila creierasului meu.


In rest, in Ajun am mai facut 2 ture de cumparatori, am mancat zdravan si am povestit mult. Astazi, din primele 17 ore ale zilei am dormit 12. Am inceput sa citesc "Arhipelagul Gulag", maica-mea ca de obicei a cumparat deja toate cartile la care eu doar ma gandesc.


Sa aveti un Craciun Fericit, alaturi de toti cei ce va sunt dragi!