Finala Ligii Campionilor

Despre fotbal se vorbeste de multe ori ca despre ceva prozaic, ca despre o distractie primara, lipsita de orice semnificatie culturala.

Eu cred ca in ultimele decenii ale secolului XX, fotbalul a devenit una, daca nu cumva chiar cea mai importanta forma de manifestare a maturitatii si maretiei civilizatiei europene.
In fotbal, Europa a pastrat toate valorile prin care in ultimele doua milenii a impresionat si dominat lumea, eliminand durerea, tragediile si cruzimea ce au stat in umbra acestei maretii si pastrand, cu intelegerea unei civilizatii ce a obtinut tot, doar partea minunata, legendara.

In seara aceasta l-am vazut pe Regele Spaniei si pe Printul Marii Britanii, in Colloseumul modern de la Roma. Doua armate de zeci de mii de oameni s-au infruntat fara sange, doar cu steaguri, strigate de lupta si simboluri heraldice. Un tanar minoritar s-a imbratisat cu regele sau, impartasind o bucurie ce trece dincolo de etnie si chiar de natiune – multi europeni ce nu sunt nici catalani nici spanioli s-au bucurat impreuna cu ei. Un francez i-a consolat pe invinsii englezi si i-a premiat pe castigatorii spanioli in capitala Italiei. Argentinieni, francezi de culoare cu stramosi in Africa, brazilieni cu cetatenie portugheza, bulgari si coreeni au avut rolul lor major in acest razboi nesangeros, dar totusi eroic si dramatic. Insa nu rol de sclavi, ci de partasi egali, respectati si acceptati intr-o demonstratie de putere, eleganta si toleranta a celei mai importante civilizatii din istoria omenirii de pana acum.

In 90 + 15 minute am putut regasi, sintetic si stilizat, multe dintre simbolurile consacrate in secole de aceasta civilizatie. Inclusiv banala bere, ajunsa si ea acum, in 2009, obiect de veneratie si suport de imn.

A lipsit crestinismul, dar aici este o discutie complicata.

Cred ca trebuie sa ne bucuram ca avem sansa de a trai in perioada de apogeu a acestei civilizatii si sa gustam din plin ceea ce are ea de oferit. Pentru ca nimic nu este vesnic.