miercuri, 2 iulie 2008

Maşina scumpă a săracului

Inca un articol ce merita citit:



Maşina scumpă a săracului


Lucian MÎNDRUŢĂ


Pînă acum o săptămînă credeam că România devine o ţară bogată. N-aveam alte indicii decît acela că seara, după ora 8, nu mai poţi găsi un loc de parcare în cartiere, în nici un oraş cu mai mult de o sută de mii de locuitori. Maşini multe, maşini scumpe: deci, probabil că sîntem pe drumul cel bun, nu?

De fapt, nu. Maşinile noastre cele noi spun exact contrariul. Şi anume, că aparţinem de fapt unui grup sărac, dar decis să nu pară aşa. Ipoteza e verificată de mai mulţi autori (Kerwin Kofi Charles and Erik Hurst, University of Chicago, Nikolai Roussanov, University of Pennsylvania) ai unui studiu făcut în America, pe cîteva grupuri sociale, în mod semnificativ mai puţin avute decît media: negrii şi hispanicii. În ambele cazuri au observat acelaşi lucru: cheltuielile pentru maşini, haine şi bijuterii ale celor fără multe mijloace sînt cu pînă la 25% mai mari decît ale populaţiei majoritare. Cum venitul nu e ca elasticul, banii ăştia trebuie să vină de undeva: studiul arată că sînt tăiate cheltuieli pentru educaţie, amenajări interioare şi distracţie (alta decît liniuţele cu maşina cea nouă!). Practic, investiţiile sînt preferate în măsura în care sînt vizibile. Nu se vede ce-ai citit (mă rog, nu cînd taci), însă se vede ce porţi la mînă. Iei ceasul, nu enciclopedia.

De ce fac însă oamenii aşa ceva, de ce se poartă atît de iraţional, tăind tocmai cheltuielile care ar trebui să-i facă mai deştepţi, mai relaxaţi şi deci mai competitivi? De ce să arunci banii pe geamul larg deschis al vanităţii? De ce să devii sclavul consumului ostentativ, la fel de adictiv ca şi cocaina, odată ce şalul Ferragamo, odată cumpărat, va cere, la infinit, altul nou, odată cu fiecare sezon? Simplu – spun autorii studiului: ca să pretinzi că nu eşti sărac. Consumul la vedere nu are rolul de a demonstra că eşti avut: el, de fapt, e macaraua care te ridică din groapa cu amărîţi. Sau cel puţin aşa îţi închipui tu.

Ce e interesant e că bogăţia veritabilă nu aduce mai mult consum ostentativ, ci mai puţin. Oamenii din comunităţi care devin mai prospere încep să dedice o parte mai mică din venituri maşinilor şi hainelor care îşi strigă preţul în public. Studiul dă şi cifre: 10.000 de dolari creştere pe an a venitului duce la o scădere cu 13% a consumului ostentativ. Bogăţia te relaxează: de fapt, nu mai e nevoie să te prefaci că ai bani în cont. Chiar sînt acolo. Nu mai trebuie să faci reclamă mincinoasă.

Revenind la România, e clar că sîntem acum, într-un fel, hispanicii Europei. Mai săraci, însă foarte dornici să uităm chestia asta şi mai ales îngrozitor de disperaţi să părem bogaţi. Patologia naţională include maşina lui Becali, dar şi covoarele de Merţane şi Bemveuri aşternute în fiecare week-end în faţa hotelurilor de la mare. Nu vă gîndiţi că toate au plecat din parcări înverzite, din faţa vilelor de milioane: cele mai multe vin din faţa apartamentelor de bloc, în care e nevoie de mult de o zugrăveală şi-o cadă nouă. Nu vor veni pentru că proprietarul a ochit deja un set nou de jenţi de curse, care orbesc şi pilotul, în avionul care trece peste DN1.

Bogaţii noştri veritabili au şi ei partea lor de vină în cursa înarmărilor, însă trebuie şi ei înţeleşi: nu pot să se simtă mai jos în faţa partenerilor şi clienţilor din alte zări. Banii noi trebuie cumva să se dea mari în faţa celor vechi. Jet, valet şi costum de zece mii de euro, asta e mai degrabă o armură decît un semn de sofisticare. Te aperi de dispreţul pe care îl bănuieşti la neamţul pe care îl cheamă cu von sau francezul acela, cu moşie în Loara, vecini de hotel în Fiji.

De la bogaţii ăştia, care hipnotizează jumătate de ţară la televizor, porneşte în jos presiunea de a cumpăra şi a arăta. Credeam pînă de curînd că asta e bine pentru economie, pentru că pune în mişcare banii şi ne stimulează să muncim mai mult. Însă muncim pentru lucrurile greşite: maşina de 40 de mii face acelaşi lucru ca şi cea de 10, însă trimite peste graniţă 30 de mii, care nu vor produce niciodată nimic pentru noi. Arătînd că sîntem bogaţi, nu facem decît să sărăcim, ca oameni şi ca (scuzaţi cuvîntul demodat!) naţiune.

Tocmai de aceea, primul semn de normalitate va fi acela în care vînzările de lucruri scumpe, de ţinut pe tine sau afară, vor scădea. Cînd vom începe să punem banii înăuntru, în casă sau în cap. Cînd maşina va redeveni un mijloc de transport, iar succesul în viaţă – o ţintă fără eticheta de preţ pe ea. Într-o ţară normală, la un Louis Vuitton trebuie să se vîndă un milion de genţi de la Zara.

Nu invers, cum am vrea noi, încă.


link: http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=227&cmd=articol&id=8500

marți, 1 iulie 2008

Lenea

Am ajuns acasa pe la 7. Aveam de facut cateva treburi marunte, care cumulat nu mi-ar fi luat mai mult de o ora. Am zis sa stau un pic in pat si sa citesc inainte de a ma apuca de ele. Acum e aproape 10 si n-am facut decat unul dintre acele lucruri.

In general de ceva vreme s-ar zice ca sunt extrem de lenes. Nici nu mai vorbesc de proiecte mari, cum ar fi sa mai aranjez ceva prin casa, dar nu sunt in stare sa fac nici macar lucrurile marunte. Intru in intarziere cu facturile desi am internet banking, dau consumul de apa in a 5-a zi a lunii desi dureaza 10 minute. Nu mai vorbesc despre diversele lucruri pe care ar trebui sa le cumpar.

Cand in urma cu cativa ani au inceput sa mi se intample si mie lucruri cu adevarat bune, trageam de momentele respective cat puteam de mult si anulam orice alta activitate ce m-ar fi putut disturba. Traiam cu permanenta senzatie fatalista ca s-ar putea sa fie singura/ultima data cand am parte de asa ceva, ca la un moment dat o catastrofa de proportii se va abate asupra vietii mele si odata trezit din vis voi ramane doar cu amintirile. Asa ca era important sa le gust cat se poate de mult.

Intre timp lucrurile bune s-au adunat, unele s-au si repetat, insa reactia mea a ramas aproape aceeasi. In plus am dezvoltat un talent incredibil pentru a reduce la nesfarsit timpul si efortul dedicat acelor activitati neinteresante dar necesare in viata. O alta caracteristica ce ma plaseaza intr-un punct opus fata de taica-miu, care are un talent incredibil de a complica orice chestie marunta si de a o transforma intr-un mare efort si chin (acum 5 minute am luat blestematul ala de consum de apa si ma gandeam ce-a fost in mintea lui cand in jurul apometrelor de la bucatarie a construit (cu greu!) un dulapior, cica pentru a le proteja, prin care a facut accesul la ele extrem de dificil si de...intunecos!).

S-ar zice ca sufar de lene dusa la extrem. Sau poate este doar constientizarea limitelor fizice si psihice? In continuare simt nevoia acuta de a ma refugia pentru ore intregi in lumea mea, fie ca e vorba de carti, muzica, jocuri sau alte realmuri imaginare. E cu siguranta o nevoie si nu un rasfat. Ma resimt daca nu o satisfac.

Una peste alta imi merge bine asa, deci probabil procedez corect. Am observat in timp ca persoanele inteligente si care ajung sa ma cunoasca bine ma lasa cu ale mele, fie ca e vorba de sefi, rude sau prieteni. Stiu ei ce stiu.

Poate tocmai aceasta "lene" si atentia acordata lumilor mele imaginare a facut ca pana acum acea catastrofa presimtita sa se amane mereu. Pana la urma cred ca e vorba de luciditate. Dusa la extrem.