Căderea în trecut
04 Iun 2008 Emil Hurezeanu
Cerul s-a mai răzbunat. Spre apus. În parafrazarea unui poem naiv şi sentimental de George Coşbuc, pe vremuri, sub Ceauşescu, existau interpreţi care accentuau suspicios-grav direcţia geografică „spre apus“, pentru a marca o provocare valabilă: Occidentul e soluţia dezirabilă, dar imposibilă.
Noi suntem aici şi aici vom rămâne până la capăt, orice-ar fi. Un avantaj sau un blestem? Multă vreme am crezut, în timpul comunismului, că amânarea venirii americanilor şi prelungirea şederii comuniştilor sovietless sunt singurele cauze ale nefericirii noastre. După 1990 ne-am lămurit treptat. Nici transformarea dramatică a comuniştilor, nici penetrarea graduală a capitaliştilor, nici înlocuirea secerii şi a ciocanului cu roza vânturilor NATO şi mistria masonilor n-aveau să schimbe radical lucrurile.
Urmele devastatoare ale colectivismului, dar şi abandonul sub gunoaie al scării comune, cu amenajarea excesivă a apartamentului personal, grija să avem mai întâi o maşină mare şi mai niciodată după aceea drumul potrivit, obsesia eficienţei jocului de culise şi aruncarea în derizoriu a angajării civice idealiste ne însoţesc până azi neatinse de vreme.
Ne redescoperim aşa cum eram în 1989 sau în 1938 sau în aprilie-mai 2007. Noi şi ai noştri suntem mai buni, dar dezuniţi, iar ceilalţi, duşmanii de moarte, vinovaţi pentru tot, judecă la fel. Am intrat până la urmă în Vest, şi cu armele, şi cu bagajele. Şi în UE. Mai mult traşi de „ei“ decât împinşi prin forţele proprii. Probabil că nici nu se putea altfel. Ceea ce nu s-a schimbat au fost însă deficitul de energie publică pozitivă, selecţia inversă a elitelor politice şi prioritatea interesului dregătorilor în faţa intereselor statului.
Progresele există, oricât de relative. Politocraţi ad-hoc venind dinspre aparatul secundar al sistemului comunist, gen Stolojan, Băsescu sau Blaga, n-au împrumutat doar însemnele dreptei, ci şi reflexele unui mimetism prooccidental mai convingător decât ale holdingului Iliescu&Comp. Diferenţa contează, dar n-a câştigat. Marea noastră problemă este că în ultimii 18 ani n-am fost convinşi că schimbarea trebuie profesată şi altfel decât în lozincile din campanie. Decontarea cu trecutul comunist s-a făcut pe sfert. Prezentul n-a fost clădit, prin Constituţie, instituţii şi lideri, decât pe jumătate.
Bătălia pentru Bucureşti n-a fost decât un alibi litotic pentru refeudalizarea bogăţiei şi vasalizarea adversarilor politici, în lupta dintre curentul conservator şi cel progresist al postcomunismului. Serviciile secrete au jucat un rol mai important decât partidele. Salvarea proprietăţii socialiste, prin redistribuirea controlată în rândurile gărzilor pretoriene ale fostei nomenclaturi naţional-securiste, a jucat multă vreme un rol mai important decât repararea jafului, reforma economiei sau a Constituţiei. Statul a rămas prizonier în Constituţia din 1991, care i-a făcut imposibile evoluţia şi transparenţa, emasculându-i pe înalţii funcţionari prin degrevarea legală de răspundere şi competenţă.
Întâmplarea fericită n-a putut fi exclusă. Dar şi un preşedinte mai bun decât Iliescu sau Băsescu, un guvern mai capabil decât cel al lui Tăriceanu şi un parlament mai onest decât cel vegheat de cuplul genealogic Văcăroiu-Olteanu n-ar putea ieşi din chingile maşinăriei de autodistrugere constituţională din România ultimilor ani.
Ceea ce se întâmplă acum, în intervalul dintre două alegeri locale, n-ar trebui să ne mire. Acuzaţiile reciproce de comunism şi mineriade sunt semnul că nu ne-am despărţit de pericolul lor. Invocarea luptei între dreapta şi stânga, de către eunucii tuturor seraiurilor sistemului cleptocratic, are ceva din imposibilitatea acelei caricaturi de Marcel Iancu, din anii interbelici, care arăta câţiva târgoveţi cu burţile mari şi pălăria dată pe ceafă, agitând lozinci pe care scria „Jos burghezia“.
Lupta dintre Oprescu şi Blaga reînvie Piaţa Universităţii pentru că acolo s-a oprit şi ar fi putut începe totul. Acolo ne-am dat la cap, singuri şi nesiliţi de nimeni. Ca într-un film cu amnezici, de câte ori mai încasam un şoc, încercam să ni-l explicăm prin şocul primar, ignorând restul.
S-o fi răzbunat cerul spre apus, dar norii stau în continuare grămadă peste sat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu